Copil cu o malformație rară, adoptat de doi români din Germania
Cristina (41 ani) și Ștefan Andronache (43 ani) au plecat în Germania în 2011, într-un moment în care au simțit că viața lor profesională din România devenise nesigură. Ea era profesoară de limba română și religie, iar el era medic rezident chirurg. Pentru Ștefan, Germania a însemnat șansa de a evolua profesional, iar Cristina l-a urmat pentru a-și clădi împreună un nou drum în viață. Astăzi, este angajată la Crucea Roșie din Germania și lucrează în școli de stat ca profesor de sprijin pentru copii cu autism, tulburări de atenție sau traume.
Din 2020, soții Andronache sunt părinții lui Ionuț (10 ani), copilul lor adoptiv. Pentru că locuiau în Germania și își doreau să adopte un copil român, a fost nevoie să recurgă la adopția internațională – un proces care s-a dovedit greoi, cu dosare interminabile și cu multă așteptare. Ionuț a venit în viața lor după trei ani de la depunerea cererii de adopție.
Vestea că autoritățile române și cele germane au găsit un copil pentru ei a fost primită cu imensă bucurie, însă a fost urmată de multe emoții și necunoscute. Copilul suferea de o malformație congenitală rară, iar dosarul primit de familie nu reușea să răspundă la întrebarea „este băiat sau fetiță?”.
Cei doi soți au rămas împreună în decizia de a se lupta pentru acest copil pe care l-au simțit „al lor” de prima dată. Îi sunt recunoscători asistentei maternale care l-a îngrijit și s-a luptat pentru el până la vârsta de 3 ani și jumătate și au convingerea că providența le-a scos în cale un medic specialist din Germania care l-a vindecat pe cel mic. A fost nevoie de două intervenții chirurgicale, multe griji, emoții, terapie și multă răbdare pentru ca toți trei să fie bine – împreună.
Acum, soții Andronache, alături de băiatul lor, sunt din nou în așteptare. De trei ani au depus o nouă cerere de adopție internațională. Și așteaptă cu sufletul la gură acel telefon care să îi anunțe că Ionuț va avea o soră.
Părintele care te crește
Cristina avea 30 de ani când a aflat că, din cauza problemelor de fertilitate, conceperea unui copil e dificilă pentru ei. Ideea adopției exista încă de la începutul căsniciei lor, când își imaginau că, pe lângă copiii biologici, ar putea avea și un copil adoptat.
De aceea, spune Cristina, Ionuț „a venit în familie pe locul lui propriu”. Cristina cunoștea deja multe povești de adopție din propria familie, ea însăși fiind crescută de un tată „de-al doilea”.
Înțelesese de mult că adopția poate fi o formă profundă de solidaritate, nu o competiție cu părintele biologic, ci un mod de a continua pe un drum fericit povestea unui copil. „Când adopți, îi porți poverile acelui părinte, iar asta îți va aduce bucurie. Vei vedea că zâmbetul acelui copil și faptul că îi transformi în bine realitatea este o minune pe care tu o înfăptuiești. A da viață este un lucru absolut minunat, dar a adopta nu este cu nimic mai prejos. Îți arată o strălucire pe care altfel n-ai fi descoperit-o niciodată”.
Citește continuarea articolului AICI.