Educația fără violență – a cui?

Incidentul de la Colegiul Național ,,Ion Creangă” din capitală de acum câteva zile, care s-a soldat cu ceea pare a fi o tentativă de omor în toată regula, căci un profesor amenințat cu cuțitul de către un elev de 16 ani în incinta unei intituții de învățământ de stat, în timpul unei ore de curs, nu poate fi decât speriat de siguranța vieții sale, a declanșat o mulțime de comentarii aprinse pe internet. Nu a izbucnit nicio grevă spontană a profesorilor din țară sau din București. Sindicatele din învățământ nu s-au sesizat din oficiu pentru declanșarea imediată a unui protest civic, dincolo de exprimarea verbală a indignării. Sindicatele din învățământ militează doar pentru drepturi salariale de ani de zile, iar creșterile substanțiale, nu doar de ordinul câtorva zeci de lei, sub rata anuală a inflației sau pe acolo, au loc o dată la câteva decenii, atunci când un guvern, susținut de majorități parlamentare considerabile, decide în acest sens, dacă doresc sau nu, complet aleatoriu și imprevizibil.

Tot de ani de zile, dacă nu cumva de mai mult de un deceniu, cazurile de violență au crescut exponențial în școli. Dacă înainte vreme, remanență a regimului comunist, impresia predominantă consta în opinia conform căreia profesorii sunt agresivi cu elevii, acum situația s-a schimbat de așa manieră încât este diametral opusă celei din trecut. Profesorii nu mai bat cu rigla în trei muchii din motivul suficient că nu au voie prin lege să comite asemenea acte barbare. E adevărat că asemenea rigle nu mai există ca obiecte de inventor, funcționale, în învățământul actual românesc. Actele nepedagogice de pe vremuri au marcat profund mentalitatea generațiilor care au în prezent în jur de 45-55 de ani. Adulții de astăzi, părinți la rândul lor, sunt ferm convinși că tratamentul la care au fost supuși în ultimul deceniu comunist sau în primii ani postrevoluționari s-a perpetuat nestingherit două-trei generații mai înspre prezent. Nimic mai departe de adevăr. Ceea ce trebuie repetat este că nici măcar atunci, pe vremea copilăriei și adolescenței lor comuniste, elevii nu erau îndreptățiți la pedepse care să implice bătăi, injurii sau forme de comportament care să le pună în primejdie sănătatea fizica și psihică. Faptul că se petreceau asemenea acte de sălbăticie și brutalitate, de care unii părinții maturi vorbesc ca fiind cândva regula, iar alții excepția, dovedind că opiniile sunt împărțite, nu constituiau norma și conduita didactică acceptabilă nici în târzia Republica Socialistă România. De ce se întâmpla pe dos? Probabil că etosul românesc a păstrat, a dezvoltat și a tolerat ca normale practici sociale anterioare violente. Un istoric, un sociolog sau un politolog ne pot informa pe larg în această privință spinoasă. Nu e niciodată inutil să repetăm adevărul ultracunoscut că România a fost singura țară din Blocul estetic care a dărâmat un regim de extracție sovietică, dar cu aport majoritar românesc, printr-o baia colectivă de sânge, la care majoritatea populației a asistat pasiv.

În ceea ce privește starea generală a disciplinei actuale din școli, aceasta este deplorabilă. După cum ne-a informat în mass media directoarea de la Colegiul Național ,,I.L. Caragiale” de curând, elevii acestui prestigios liceu consumă droguri în unitate sau se prezintă la școală sub efectul stupefiantelor. Situația nu este de ieri, de astăzi, să ne înțelegem și nu se rezumă doar la practicile dintr-un liceu de elită. Ea este generalizată în ansamblul sistemului de învățământ liceal. Dacă petițiile și conflictele care au loc săptămânal în școli ar fi mediatizate cu regularitate, nu îngropate în inspectorate sau mușamalizate în birourile Ministerului Educației, cum se întâmplă mult prea des, populația majoră și cu drept de vot a României ar fi pusă în fața faptului împlinit, alarmant: copiii lor nu se află în siguranță în instituțiile de învățământ de stat din actualul moment istoric. Au loc acte de violență, unele grave, cele mai multe ușoare (dar cine decide asta?), zilnic. Absenteismul real este la cote alarmante. Elevii vorbesc agresiv între ei din motive ridicole. Profesorii nu dețin autoritatea necesară și nu sunt, în mare parte, capabili să facă față valului de ireverențe și exprimări jignitoare care vin din partea elevilor. Probabil că un părinte educat pe vremuri, când, cu o vorba gravă, elevii ,,luau bătaie” pentru orice necuviință, ar rămâne siderat dacă ar petrece o singură zi în orice școală din România contemporană: unde sunt profesorii de pe vremuri? Oare cei de acum sunt chiar profesori? Risc să afirm că, enervați de dimensiunea crescută a sfidării și a agresivității probate, mulți dintre ei ar concluziona exasperați: ,,Ăștia de acum nu mai sunt profesori. Pe vremea mea nu se întâmpla așa ceva. Cum e posibil așa ceva?”.

E o întrebare încuietoare la care nu se poate răspunde complet decât într-o lucrare de doctorat. În ceea ce privește circumstanțele din prezent, Regulamentul-cadru de organizare și funcționare a unităților de învățământ preuniversitar, emis prin Ordinul nr. 4138 din 4 iulie 2022, prevede că orice sancțiune aplicată în scoli are loc conform Statului elevului. Încâlcite sunt căile Domnului când le dorim astfel. Din fericire, OM pentru aprobarea Statutului elevului, cu nr. 4742 din 10.08.2016, este ușor accesibil online. Dăm citire Art. 15, d): ,,Elevilor le este interzis să dețină sau să consume droguri, băuturi alcoolice sau ale substanțe interzise, țigări, substanțe etnobotanice și să părticipe la jocuri de noroc”. Așa se întâmplă în toate unitățile de învățământ românesc, mai ales cele liceale? Realitatea pare a fi alta. Punctele i) și j) vizează direct cazul de violență din Colegiul Național ,,Ion Creangă”. Ajungem rapid, însă, la Art. 16, punctul (4), cel privitor la sancțiuni. Elevii pot primi o observație individuală orală (a), între patru ochi, nu în mod public. Nu avem voie să facem justiție colectivă și sigur nu în văzul tuturor, ci cu grijă, ferit, cu blândețe și tact infinit. Elevii pot primi și o mustrare scrisă (b). Li se pot retrage bursele (c). Pot fi mutați disciplinar la o clasă paralelă din unitatea de învățământ (d). Elevilor li se poate da un preaviz de exmatriculare (e) și pot fi chiar exmatriculați (f). Punctele de la (d) la (f) nu se aplică în învățământul primar, iar cele de la literele e și f nu se pot aplica în învățământul obligatoriu, deci până la finalul clasei a X-a de liceu. La Art. 18 aflăm în ce condiții se dă mustrarea scrisă, care este doar o atenționare (1). Se întrunește consiliul clasei, compus din totalitatea profesorilor care predau la clasa unde s-a produs incidentul. Se face un proces-verbal semnat de toți profesorii clasei, de diriginte și de părinții celor implicați, care sunt direct vizați și trebuie să fie prezenți (dar dacă refuză să participe?). Acest proces-verbal se prezintă la finalul anului școlar într-o ședință a Consiliului Profesoral (2). Sancțiunea se înregistrează în catalogul clasei, precizându-se numărul documentului (4). La Art. 26 citim următoarele: ,,(1) După opt săptămâni sau la încheierea semestrului sau a anului școlar, consiliul se reîntrunește. Dacă elevul căruia i s-a aplicat sancțiunea menționată la articolul 16, alin. (4), lit. a-e) dă dovadă de un comportament fără abateri pentru o perioadă de cel puțin 8 săptămâni de școală, până la încheierea semestrului sau a anului școlar, prevederea privind scăderea notei la purtare, asociată sancțiunii, poate fi anulată”. Aceste etape de ședințe, dificil de organizat pentru adulții care lucrează opt ore pe zi, sunt menite să îngreuneze procesul de constatare a unui incident care să implice o sancțiune cu rol de atenționare. Pedepse mai grave decât scăderea notei la purtare și, eventual, a rămâne repetent nu există pentru elevul român până în clasa a X-a, la vârsta medie de 16 ani. Profesorii directori și cadrele didactice nu sunt experți juridici și nici nu doresc să-și complice absurd existența sub un munte de hârtii, compus din procese-verbale, tabele tipizate, mustrări scrise șablon etc., iar, de cele mai multe ori, nici inspectorii nu agreează un exces de zel birocratic în acest sens. Drept urmare, mustrarea scrisă, care este preambulul scăderii notei la purtare, nu ocupă centrul atenției într-o școală obișnuită din România, deși incidentele sporesc și nu par a se termina. Ceea ce face ca totul să se complice până la absurd este prezența Ordinului Nr. 4343/2020,din 27 mai 2020, care include și situațiile privind violența psihologică – bullying. Unele unități de învățământ preuniversitar au aprobat o Procedură operațională privind violența psihologică – bullying (titlul procedurii este ceva mai lung, dar am preferat să mă limitez la datele esențiale), dar nici pe departe toate. Procedurile sunt adesea scrise sau completate la nivelul unității de învățământ, inspectoratele nepunând la dispoziție de cele mai multe procedure standard pentru orice poate fi de interes în școală. Avem și un cadru didactic responsabil cu Comisia pentru prevenirea şi eliminarea violenţei, a faptelor de corupţie şi discriminării în mediul şcolar şi promovarea interculturalităţii. Antibullying-ul completează Statutul elevului, însă pedepsirea celor găsiți vinovați este cu atât mai complicată, mai consumatoare de timp și mai neclară, cu cât orice părinte poate oricând apela și la instanțele de judecată, mult mai competente decât o școală de stat, care nu beneficiază de un jurist propriu sau de cineva pregătit oficial în materie (departe de mine intenția de a sugera că se impune crearea unui post de jurist școlar), în cazul în care acest vraf de ordine de ministru și proceduri se contrazic între ele sau nu sunt complete. Așa se prezintă în anul de grație 2023 cadrul legal de sancționare a elevilor care comit acte împotriva siguranței colegilor lor și a profesorilor de la catedră. Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro