Era post-Merkel și soarta est-europenilor: continuarea integrării europene și restabilirea integrității teritoriale
Germania pășește inevitabil în direcția unei tranziții politice de importanță majoră, provocată de sfârșitul guvernării cancelarului Angela Merkel, care a durat neîntrerupt începând cu anul 2005. Indiferent de rezultatul alegerilor din 26 septembrie 2021, orice forță politică germană câștigătoare va simți presiunea realității rapid schimbătoare și instabile la nivel local, european și global, dar și presiunea modelului “merkelian” de guvernare sub control.
Tranziția va necesita identificarea unui lider cu profil asemănător cu cel al lui Merkel, care alcătuia un amestec reușit de calmitate, inhibiție și pragmatism. Substituirea celui din urmă cu o variantă opusă – decizii precipitate, extrovertism și impracticabilitate – poate avea sorț de izbândă doar dacă viitorul cancelar va demonstra eficiență, înainte de a etala alte calități. Capacitatea de a găsi soluții eficiente pentru problemele naționale și externe, care se vor multiplica în următorii ani, este unul din criteriile de bază ce contează pentru votanți. De fapt, scrutinul testează dacă publicul vrea alt personaj decât Merkel strict din motive doctrinare sau dacă este în căutarea unui stil distinct de guvernare.
Politica germană și cea europeană depinde de votul a circa 60,4 milioane de votanți (BBC, 2021), cuprinși în vârsta eligibilă de vot (începând cu 18 ani), la alegerile pentru reînnoirea componenței Bundestagului (Parlamentul german). În baza votului mixt, o jumătate din deputați sunt aleși pe circumscripții uninominale (circa 250 mii voturi per reprezentant), iar cealaltă pe listă de partid. Dimensiunea legislativului poate fi de minim 598 de deputați, iar numărul lor poate crește până peste 700 de aleși pentru a compensa dezechilibrele create de votul pentru partid și cel separat pentru candidat. Sondajele pre-electorale denotă incertitudine cu privire la rezultatele finale și respectiv numele cancelarului post-Merkel. Unica estimare corectă este că Creștin-Democrații sau Social-Democrații vor rămâne la guvernare, indiferent de cine obține victoria.
Necunoscutele alegerilor germane
În decursul ultimelor luni înainte de scrutin, popularitatea forței politice majore aflate în competiție a fost nelineară. În luna mai 2021, Verzii au depășit Creștin-Democrații Angelei Merkel în sondaje, dar nu pentru mult timp. Revenirea Creștin-Democraților în fruntea simpatiilor publice s-a menținut intactă în iunie-iulie, exact până în momentul inundațiilor devastatoare din vestul țării. În absența lui Merkel, care se îngrijea de relațiile transatlantice, la Washington, fruntașul creștin-democraților Armin Laschet a gestionat defectuos apariția sa publică pe fundalul tragediei naționale, provocate de intemperiile istorice (Guardian, Iulie 2021). Empatia demonstrată ulterior de Merkel a fost însă insuficientă pentru a restabili terenul preferințelor pentru Laschet, care a fost întrecut de Social-Democratul, actualul Ministru al Finanțelor și vicecancelar, Olaf Scholz. Impunerea celui din urmă în sondaje, la distanță de câteva săptămâni de la alegeri, a fost mai degrabă neașteptată, mai ales având în vedere că Social-Democrații păreau mult timp incapabili să părăsească umbra Creștin-Democraților și Verzilor. Principalele subiecte care mișcă barca electorală este criza pandemică și schimbarea climatică, urmată de migrație. Cea din urmă, poate deveni un stimulent major în influențarea votului german, dacă criza umanitară din Afganistan și valurile de refugiați nu sunt absorbite de țările învecinate.
În legislativul ales în 2017, formațiunea Angelei Merkel (Creștin-Democrații) și partidul-soră din Bavaria (Uniunea Creștin-Socială) dețineau 245 de mandate. Împreună cu aliații de guvernare, Social-Democrații, Merkel a contat pe 397 voturi. În conformitate cu proiecțiile din august 2021, Creștin-Democrații pot obține sub 180 de mandate (27% mai puțin decât în 2017), rezultat care poate fi egalat sau chiar depășit de către Social-Democrați. Cel mai realist scenariu pentru Verzi este dublarea rezultatelor din 2017 (de la 67 până la peste 130 de mandate), care îi va plasa pe locul trei și îi va converti într-o forță atractivă pentru constituirea unei coaliții durabile.
Potrivit prognozelor electorale, dacă poziția Social-Democrațiilor rămâne neschimbată, atunci viitoarea coaliție de guvernare va fi determinată de aceștia. Două din trei cele mai probabile scenarii post-electorale cuprind Creștin-Democrații și Social-Democrații (Euroactiv, 2021). Același lucru este corect despre Verzi și Liberal-Democrați (FDP). Coalizarea curentă dintre Creștin-Democrați și Social-Democrați are puține șanse să se repete, dar nu este exclusă. Cea mai improbabilă combinație este cea formată din Creștin-Democrați și Verzi. Totodată, sondajele elucidează că majoritatea populației îl preferă pe Olaf Scholz în calitate de cancelar. În cazul victoriei Social-Democraților, coaliția de guvernare s-ar putea mișca spre stângă (roșu-verde-roșu), cuprinzând Verzii și extrema stângă (Die Linke). Diferența dintre Olaf și candidatul Verzilor Annalena Baerbock este de aproape 15%, iar Armin Laschet este al treilea candidat potrivit preferințelor (Euroactiv, 2021). Indiferent de rezultatele alegerilor, extrema dreaptă (Alternativa pentru Germania) nu va face parte din coaliția de guvernare.
Contrastele guvernării lui Merkel
Având în vedere greutatea factorului german în procesele decizionale intra-europene, votanții germani vor alege un cancelar atât pentru Germania, cât și pentru UE. Astfel, următorul conducător german trebuie să îmbine câteva calități esențiale: 1) puterea de a seta, aplica și exporta standarde în sectoare critice (mediul ambient, digitalizare, gestionarea crizelor); 2) altruism la împărtășirea unei viziuni europene comune cu statele UE; și 3) capacitate de negociere pragmatică și pan-occidentală cu regimuri autoritare (Rusia, China, Iran etc.). Anume în limitele acestor parametri, Merkel și-a călit statutul de lider global, punând accent pe soluțiile cu grad redus de risc, în pofida criticii formulate de adepții diplomației dure. Debranșarea de la energia atomică (2011), menținerea Greciei în Zona Euro, deși cu prețul austerității (2015), adăpostirea refugiaților sirieni (2015) sau deschiderea (franco-germană) față de înzestrarea UE cu dreptul de a împrumuta circa 750 miliarde EUR de pe piețele financiare internaționale pentru relansarea post-pandemică (2020) constituie câteva din situațiile critice în care Merkel a manifestat gândire și inițiativă strategică.
Cealaltă fațetă a monedei expune reticența și inflexibilitatea merkeliană, soldate cu decizii care au subminat pozițiile Occidentului în favoarea actorilor internaționali autoritari. Astfel, Germaniei îi este atribuită responsabilitatea pentru blocarea dialogului de extindere a NATO prin pregătirea Ucrainei și Georgiei pentru o eventuală aderare (2008). De asemenea, încorsetată de coaliția cu Social-Democrații și moliciunea din politica externă germană față de Rusia („Ostpolitik”), Merkel a desconsiderat amenințările ce pot decurge din operaționalizarea eventuală a gazoductului Nord-Stream 2 (2021) pentru autonomia energetică a UE, dar și pentru securitatea regională, conectată la intervenția rusă în teritoriul ucrainean. Necondiționarea acordului de liber schimb UE-China cu progrese în domeniul drepturilor omului reprezintă o altă circumstanță problematică, care a ridicat întrebări cu privire la devotamentul lui Merkel pentru valorile europene. Parțial, dar nu integral, imaginea sa liberală a fost reabilitată în 2021, când ea s-a poziționat deschis în favoarea asigurării drepturilor muncitorilor chinezi de etnie uigură, implicați în muncă forțată în industria bumbacului (Politico, Iunie 2021). Toate aceste momente exemplifică că deși Merkel a demonstrat inițiativă strategică în interiorul și din numele UE, cancelarul german a pledat, dintr-un reflex conservator, pentru păstrarea echilibrelor de puteri pe arena internațională. Germania din perioada lui Merkel nu a convertit potențialul său economic în aspirații geopolitice naționale și nici nu l-a canalizat spre materializarea ambițiilor geopolitice mult râvnite de UE.
Parteneriatul Estic: accentul pe integrare europeană și integritate teritorială
Cu excepția situației din Ucraina, Parteneriatul Estic pare să nu constituie cea mai mare preocupare a Germaniei în materie de politică externă. Acest lucru s-a văzut în timpul președinției rotative germane în Consiliului Uniunii Europene în 2020. Atunci subiectele care dominau agenda de lucru erau recuperarea post-pandemică, bugetul multianual al UE, etapa post-Brexit în relația cu Marea Britanie și subiectele sectoriale de anvergură, precum mediul înconjurător sau digitalizarea. În raport cu vecinătatea estică, președinția germană sub guvernarea lui Merkel prevedea acțiuni în domeniul gestionării conflictelor, cu menționarea estului Ucrainei, dar fără a specifica conflictul transnistrean, conflictele separatist-teritoriale din Georgia și respectiv cel dintre Armenia și Azerbaidjan. În mod indirect, programul președinției germane făcea referință la consolidarea relațiilor cu țările Parteneriatului Estic ca unul din cele “5 principii” de relaționare cu Rusia.
În timpul campaniei electorale pentru alegerile legislative, atunci când candidații la funcția de cancelar au prezentat propunerile cu privire la dialogul cu Rusia, aceștia au atins situația statelor est-europene. Totodată, din toată regiunea, atenția politicienilor germani s-a concentrat pe Ucraina. Cea din urmă este ținta vie a politicii revizioniste a Moscovei, manifestată printr-un război convențional. Mai mult ca atât, Germania are un angajament politic față de Ucraina datorită participării nemijlocite la eforturile diplomatice de restabilire a controlului Kievului asupra teritoriilor separatiste din Luhansk și Donbas, care deja de 7 ani se află sub protecție militară rusească.
Semnalele transmise de către partidele politice germane principale nu oferă garanții est-europenilor. Creștin-Democratul Armin Laschet nu sprijină înăsprirea poziției față de Rusia, ci din contra vrea mai multă comunicare pentru a preveni noi confruntări și a îmbunătăți relațiile acolo unde acest lucru este posibil. Candidata Verzilor Annalena Baerbock este unica care a condamnat acțiunile Rusiei în Ucraina, dar și gazoductul Nord Stream 2. Ea a optat pentru sporirea presiunii asupra Rusiei și pentru stabilizarea relațiilor ruso-ucrainene, ceea ce ar fi mai urgent decât aderarea la NATO și UE (DW, Aprilie 2021). În opinia Social-Democratului Olaf Scholz, politica externă dedicată Rusiei, așa-numitul „Ostpolitik”, trebuie revitalizată, urmărind încorporarea principiilor OSCE, legate de integritatea teritorială, în lista principiilor UE. Deși Scholz a insistat pe faptul că Moscova trebuie să se concilieze cu ideea că integrarea europeană va continua (Politico, August 2021), el nu a vociferat susținere pentru lărgirea UE în favoarea celor cu aspirații europene din Parteneriatul Estic. Liderul Social-Democraților propune revenirea la respectarea dreptului internațional în Europa în locul aplicării forței militare. Unul din elementele relației cu Rusia, pe care l-a menționat Scholz, este asigurarea comună a securității în Europa de către UE și Rusia (DW, August 2021).
Ideea lui Scholz despre întărirea principiilor OSCE la nivel bilateral între UE și Rusia reamintește componenta securității externe din „cele 4 spații comune UE-Rusia”. Lansate în 2003, acestea au fost abandonate în 2014, din cauza agresiunii rusești împotriva Ucrainei. În aceeași măsură, viziunea lui Scholz are multe lucruri în comun cu Memorandumul Merkel-Medvedev din 2010, care prevedea constituirea unui Comitet UE-Rusia pentru politica externă și securitate. Pe lângă consultarea în domeniul securității internaționale, operațiunilor civil-militare comune UE-Rusia și identificării unor soluțiilor pentru conflicte concrete, Memorandumul se axa pe contribuția comună în rezolvarea definitivă a conflictului transnistrean.
Dacă Social-Democrații câștigă alegerile, iar reanimarea Memorandumului Merkel-Medvedev devine realitate, atunci sugestia lui Scholz căpătă și mai mult sens, cel puțin în cazul conflictului transnistrean. Administrația lui Vladimir Putin deja a manifestat interes pentru ameliorarea dialogului cu guvernarea pro-UE de la Chișinău (IPN, August 2021), după alegerile anticipate moldovenești din iulie 2021. Avansarea soluției pentru retragerea armamentului rusesc din regiunea transnistreană se numără printre subiectele principale.
În orice caz, dezvoltarea unei abordări personalizate a UE pentru soluționarea conflictelor separatiste și teritoriale din bazinul Mării Negre trebuie să fie prioritatea centrală a noului cancelar german (IPN, August 2021). Aceasta poate fi integrată într-o versiune modernizată a inițiativei UE dedicată regiunii, Sinergia Mării Negre, concepută în 2007 , la care poate fi adăugat scopul de promovare a securității prin gestionarea conflictelor. Reintegrarea teritorială a țărilor din Parteneriatul Estic este benefică nu doar pentru securitate, dar și pentru procesul de reformă și convergență democratică pe termen lung. De aceea, eforturile guvernării germane post-Merkel urmează să integreze acest obiectiv în “Ostpolitik-ul” modernizat.
INTERVIURILE HotNews.ro