Este PSD-ul comunist?

La mitingurile anti-PSD dinaintea alegerilor prezidențiale s-a strigat „Jos comunismul!”, la fel și la manifestația din seara zilei de 16 noiembrie, care sărbătorea victoria lui Klaus Iohannis. Apoi, una dintre explicațiile date de liderii PSD pentru înfrângerea lui Victor Ponta a fost asocierea acestuia și a partidului său cu comunismul, pe filiera Ion Iliescu. S-a spus, și nu numai de către PSD-iști, că asocierea e falsă, anacronică, odată ce regimul Ceaușescu a căzut acum 25 de ani, iar vârsta lui Victor Ponta și a multor apropiați ai lui i-a împiedicat să fie membri PCR. Destui analiști fini au găsit acuzația ridicolă și, punând-o pe seama sloganurilor de campanie care prind la public, au ignorat-o. În cele ce urmează, voi încerca să răspund pe-ndelete la întrebarea din titlu.

Ce trebuie făcut din capul locului e lămurirea sensurilor unui cuvânt delicat – „comunismul”. E delicat pentru că are două accepțiuni: una manifestă și univocă, cealaltă obscură și polimorfă. Prima ține de ideologie, a doua de practică. De regulă, comentatorii o iau în calcul doar pe prima, fiindcă e mult mai ușor de operat cu ea și se supune, docilă, regulilor clișeului, emblema cu secera și ciocanul se aplică automat pe ea.

În plan strict ideologic, comunismul a fost și continuă să fie tentant, odată ce, fiind orientat spre societate și răspunzând nevoilor firești ale celor defavorizați, pare să fie contraponderea la efectele inacceptabile ale darwinismului economic. Că este utopic se vede după o analiză atentă a premiselor lui, dar, mai simplu și mai limpede, după ce ai perspectiva istorică asupra rezultatelor la care a condus. Societățile moderne din lumea civilizată au sfârșit prin a-l așeza la periferia vieții politice, înțelegând că răspunsul corect la problemele pe care pretinde că le rezolvă este social-democrația.

Dar cine a trăit comunismul pe pielea lui știe foarte bine că tratatele de marxism-leninism și socialism științific, cu toate lozincile și afirmațiile mirobolante din ele, n-au nici o legătură cu experiența directă. Dincolo de ideologie, există un manual de uz intern pentru punerea în practică a comunismului, niciodată tipărit ca atare, dar aplicat cu strictețe de aparatul de conducere din țările unde s-a instalat comunismul. Mi s-a întâmplat de multe ori să fiu întrebat de tineri de ce n-a fost regimul comunist răsturnat mai devreme, cum de am putut noi, ăștia bătrâni, să-l suportăm atâta timp – dându-mi-se să înțeleg că ei s-ar fi revoltat, ar fi dat de pământ cu activiștii și securiștii, așa încât țara ar fi câștigat decenii bune de viață democratică. Răspund mereu la întrebarea asta încercând să deslușesc ce scrie în acel tratat de uz intern pentru aplicarea comunismului, unde sunt trecute forțele care au făcut cu putință perpetuarea îndelungată a sistemului.

Forțele comunismului

1. Teroarea. Lichidezi direct sau în închisori elita care, în principiu, ți se opune. Apoi îi lichidezi pe cei apropiați ție, tovarășii de drum. (În Rusia, eserii, menșevicii și deviaționiștii deveniseră mai periculoși decât „albii”. La noi, vezi cazul Pătrășcanu.) În fine, lichidezi la întâmplare inocenți, ca să te asiguri că spaima le-a intrat tuturor în suflet.

2. Dependența. Cu o mână îi deposedezi pe toți de avere (naționalizarea, colectivizarea) și cu alta dai fiecăruia câte ceva, după docilitatea cu care se supun noii orânduiri.

3. Structura de relații. Odată ce capacitatea și valoarea individuală devin un criteriu irelevant, societatea se organizează sub forma unei uriașe rețele de interese. Cu vreo treizeci de ani în urmă, se spunea că PCR înseamnă „pile, cunoștințe, relații”. În condițiile date, faptul că rețeaua e subterană îi sporește puterea.

4. Siguranța în mizerie și fuga de libertate. După ce i-ai făcut pe supuși să fie complet dependenți de tine, trebuie să le oferi confortul unui loc asigurat în societate, chiar dacă e mizerabil. Libertatea devine o himeră incomodă, iar asumarea ei, o aventură periculoasă, saltul într-un necunoscut întunecat.

5. Propaganda. Chiar dacă în timp efectele ei s-au subțiat, stăpână absolută pe toate mijloacele de informare și utilizând stratageme abile, propaganda comunistă a jucat un rol pe care suntem tentați să-l trecem cu vederea. Cuvinte ca „moșier”, „capitalist”, „imperialist”, „burghez” au pătruns adânc în inconștientul colectiv. La fel și ideile fixe ale naționalismului practicat începând din anii ’70 – o supapă extrem de eficientă pentru nemulțumirile din societate.

Sigur, orice schematizare e pândită de riscul de a pierde din vedere alte elemente importante, dar cred că aceste cinci forțe de coeziune a comunismului explică măcar în parte dificultățile în fața cărora ne aflam cu decenii în urmă – și nu doar noi, ci toți cetățenii țărilor așa-zis „socialiste”, chiar dacă prin alte părți lumea s-a descurcat ceva mai bine. Acesta ar fi, pe scurt, manualul de uz intern al comunismului, imposibil de ghicit printre rândurile cursurilor de marxism-leninism, fără legătură cu chipul radios al ideologiei, dar indispensabil pentru a pune în operă un sistem totalitar remarcabil de longeviv.

Forțele PSD-ului

Lăsând deoparte declarațiile, implantul ideologic social-democrat de conjunctură, trebuie văzut cum a acționat PSD-ul, pe ce pârghii a apăsat în cei 25 de ani de când, formal, comunismul a dispărut din România. Nu întâmplător, forțele de coeziune ale comunismului se găsesc ori s-au găsit și în arsenalul PSD-ist, chiar dacă în variante atenuate.

1. Teroarea îi are în familia sa de cuvinte și pe „teroriști” – cei despre care tot nu știm nimic, misterul misterelor. Mai puțin misterioasă a fost aducerea minerilor-horticultori în Piața Universității. Apoi, teroarea ca atare n-a mai putut funcționa decât sub forme diluate, în timpul lui Adrian Năstase, împotriva unor jurnaliști sau a unui procuror împins spre sinucidere. Odată ce am intrat în organizații internaționale cu reguli stricte, Victor Ponta n-a mai putut apela la ea.

2. Mâna care a luat totul în comunism și mâna care dădea după „merite” nu mai pot fi acum la fel de puternice. Și totuși, stăpâni pe buget, Adrian Năstase și Victor Ponta au alocat fonduri de preferință acelor comune unde sunt primari PSD-iști, au finanțat proiecte la care participau apropiați de-ai lor – adică, au folosit banul public după bunul plac.

3. Cea mai frapantă trăsătură a jocurilor politice făcute de PSD a fost scoaterea din subteran a rețelei de interese din comunism, întărirea ei și privilegierea membrilor săi importanți. De fapt, PSD-ul e o rețea, fără nici o legătură cu ideologia pe care o proclamă. El se bazează tot pe pile, cunoștințe și relații – altminteri ar fi imposibil de explicat ascensiunea lui Victor Ponta și chiar a lui Adrian Năstase. În privința asta, cel mai bine ne poate lămuri DNA-ul.

4. Principalul capital politic al PSD-ului e mizeria și teama de schimbări radicale. Ele au fost decisive la alegerile parlamentare, în care a ieșit de fiecare dată pe primul loc. Kilogramul de zahăr, litrul de ulei, perechea de papuci întăresc un fel de conservatorism al sărăciei și vaccinează împotriva tentațiilor libertății. E mai bine să le păstrăm, ziua de mâine ne-ar putea lăsa fără zahăr, ulei și papuci.

5. Chiar dacă propaganda PSD nu poate ocupa întreg spectrul mediilor de informare, televiziunile aservite au făcut în ultimii ani lucruri pe care nici o televiziune dintr-o țară civilizată nu le poate face – au coborât catastrofal nivelul de inteligență și decență pe care spectatorii lor se presupune a-l avea, au copiat practic clișeele proletcultismului și național-comunismului, adăugându-le o doză de vulgaritate nemaiîntâlnită până acum în România.

Citeste intreg articolul si comenteaza peContributors.ro