Eu sunt prostul din metrou! (de Grigore Cartianu)

Grigore Cartianu: „Aparatorul tortionarilor avea dreptate: citeam o carte cu susu-n jos; sau cu josu-n sus. La fel cum vede el lumea: „patriotul” Enoiu si „tradatoarea” Elisabeta Rizea”.

Barbatul ma fixeaza cu o privire taioasa ca lama unui brici. Ochii-i acuzatori ma mitraliaza de dupa rama ochelarilor. Se tine drept, desi pare sa fi trecut binisor de saptezeci de ani. Doar parul alb si bastonul ii tradeaza varsta. Parca-l stiu de undeva… sau poate ca doar mi se pare.

Urmeaza statia Aviatorilor, cu peronul pe partea stanga. In vagonul aglomerat, oamenii se foiesc, facandu-si loc spre usi. Trenul goneste prin subteranele Bucurestiului, ducand in carca sute de pasageri grabiti. Dintre ei, domnul cu ochelari si baston are sigur o nemultumire. „Scuzati-ma, va pot ajuta cu ceva?”, il intreb.

„Ajuti pe ma-ta, porcule! Te iei de patrioti si-i aperi pe tradatori. Dar o sa platiti voi pentru asta…”

Mai multe capete se intorc instantaneu. Pricep cu totii cat pricep si eu, adica nimic.

Barbatul cel nervos a devenit rosu-aprins. O doamna intre doua varste depaseste uluiala generala si ii face o recomandare: „Aveti grija, domnule, sa nu va plesneasca o vena”. Atat i-a trebuit: urmeaza un monolog-rechizitoriu.

„Tu sa taci din gura, ca nu stii cu cine ai de-a face! Uite (si scoate un „Evenimentul zilei”, impaturit cu deschidere la editorialul din pagina 6: „Interviu cu un monstru”), asta scrie numai minciuni. Colonelul Enoiu… Plesita… Zice ca de ce au pensie mare comandantii de la Securitate.

Pai de-aia, ba (acum are treaba cu mine), ca au aparat tara de derbedei ca tine! Uite care-i treaba, doamna (iar ma abandoneaza), daca nu era Securitatea se alegea praful de tara asta. Si ei ce voiau? Sa-i lase pe aia din munti sa-si faca de cap? Mama lor de banditi…

(Se intoarce spre mine) Du-te, ba, si pup-o-n cur pe Elisabeta Rizea! Dracu’ a pus-o sa nu stea in banca ei? (O noua pirueta in jurul bastonului) Doamna, dumneata esti mai tanara, n-ai de unde sa stii. Aia le ducea mancare, haine, arme, alea-alea… Care-i problema ca au scarmanat-o un pic? Ei, dracia-dracului…”

Trenul opreste in statie. In vreme ce coboara din vagon, batranul mai are de spus ceva despre pensiile securistilor: „Sa le dea si o suta de milioane, ca merita!”.

Atentie, se inchid usile… Trenul prinde iar viteza, lasand in urma statia Aviatorilor. Si pe batranul cu privirea taioasa ca lama unui brici. Poate ca locuieste chiar aici, in zona Aviatorilor – Televiziune – Primaverii. Nu ca Elisabeta Rizea, femeia-sfant de la Nucsoara, pe care „patriotii” de la Securitate „au cazat-o” ani intregi la Jilava si prin alte subsoluri…

Gata, mi-am amintit! L-am mai intalnit prin toamna anului trecut, si tot in metrou.

Citeam una dintre cartile tarzii ale lui Gabriel Garcia Marquez, „Povestea tarfelor mele triste”. Cativa pusti chicoteau in apropiere: „Uite-l si pe asta, se face ca citeste”. Am crezut ca e un teribilism adolescentin. Dar un batran – cu ochelari si baston – a punctat: „Cine-o mai fi si prostu’ asta? Nu vezi ca tine cartea pe dos?”. Si a coborat.

La Aviatorilor. Chicotelile pustilor insa au continuat. Si m-au facut sa verific, instinctiv, coperta: da, aveau dreptate! Cartea era legata gresit. Intre pagini si coperta era un „defazaj”, astfel incat puteai citi interiorul doar daca tineai exteriorul cu susu-n jos.

Acum sunt in masura sa-l lamuresc si pe barbatul cu privirea taioasa ca briciul: eu sunt „prostul” din metrou!