Europa si lumea se schimba periculos. Tocmai acum derapeaza Romania?
Puncte cheie:
- Nu se putea un moment mai prost în care România să cadă în dizgrația Occidentului, pe o temă care marchează o vulnerabilitate istorică, ce părea aproape depășită, decât cel pe care îl traversăm în prezent în Europa şi în sistemul relațiilor internaționale;
- Derapajul și recăderea României în “malaxorul” temei infernale a clasei politice corupte, care acționează ca un grup infracțional organizat pentru a-și salva propriile interese și, nu în ultimul rând, propria libertate, decredibilizând astfel sistemul politico-administrativ intern și reputația țării, survin în contextul nefericit al unei resetări periculoase a relațiilor transatlantice, al redefinirii intereselor Statelor Unite pe scena globală, al degringoladei Uniunii Europene, al dilemelor NATO, al ofensivei strategice a Rusiei pe plan global și regional, al ascensiunii populismelor și naționalismelor, unele chiar în vecinătatea noastră, în fine, al unui an electoral european agitat, în care intransigența şi discursurile critice vor fi la ordinea zilei (în Olanda, Franța, Germania) iar blamarea extinderilor spre Est, din trecut, reîncepe să facă titluri în presa apuseană;
- Dacă în cazul derapajelor Ungariei și Poloniei de la principiile statului de drept au existat „mârâieli” mai mult sau mai puțin amenințătoare ale puterilor occidentale și ale Uniunii Europene, să fim siguri că nimeni nu va ierta România iar riscul să devenim din nou exemplul negativ al „clasei” este mult mai mare în cazul Bucureștiului decât al Varșoviei, din tot felul de motive strategice, culturale și istorice, pe care nu are rost să le discutăm aici;
- Dintre aliații NATO, doar Turcia pare să fi avut o depreciere mai accentuată a credibilității interne și a statului de drept, dar să nu uităm că, dincolo de Bosfor, e vorba totuși de un alt „aluat” cultural și religios şi de alte considerente geostrategice, care au permis standarde diferite la nivelul Alianței occidentale, încă de la acceptarea Turciei, în 1952;
- Nu spun că ar exista vreun moment favorabil pentru deteriorarea statului de drept sau pentru politici penale în favoarea infractorilor, de un fel sau altul, dar parcă acesta este „criminal” ales, încât să producă cele mai nocive efecte de izolare internațională a României și de slăbire a gradului oricum incipient de acceptare “culturală” a brandului țării noastre în Clubul occidental, după o lungă perioadă de ezitări și neîncredere în europenitatea României, în anii ‘90 și 2000;
- La Est și la Vest (ne) pândesc deja pericole nascente, de la izolarea și indiferența britanică față de soarta continentului, discursul de extremă dreapta care se consolidează în Olanda (Wilders), Franța (Le Pen) și Austria (Hofer) sau care mijește în Germania (Petry) până la apropierea tot mai substanțială Putin-Orbán, respectiv asertivitatea crescută a Rusiei şi involuțiile politice şi de securitate grave din Republica Moldova și Ucraina, care pot începe să pună probleme de tot felul României, la granița estică și nordică;
- Tocmai acum, când România ar trebui să se întărească pe plan internațional, consolidându-și relațiile bilaterale și pregătindu-se pentru vremuri grele, ne-am trezit că ne “cade firma în cap” și ne trezim criticați, absolut justificat, în Statele Unite și în Uniunea Europeană, pentru lucruri pe care le credeam trecute, dar care, iată, sunt readuse în practică de o politică inacceptabilă în materie de justiție;
- Numărul mult prea mare de politicieni inculpați și/sau condamnați din partidele românești parlamentare a devenit, în mod evident, o amenințare la adresa securității naționale, părând deja că formează o masă critică (decizională) în Parlament, funcționând după regulile tacite ale unui grup infracțional organizat. Necesitatea unei reconstrucții politice din temelii a partidelor, probabil pe fundația unei noi generații de politicieni, a devenit singura cale prin care ne-am putea menține compatibilitatea cu Uniunea Europeană, cu NATO precum și în parteneriatul esențial cu Statele Unite, indiferent de orientarea ideologică a liderilor din marile capitale ale lumii.
*
Se anunță un an teribil de greu în politica Europei și a lumii. Un an al confruntării unor perechi de opțiuni fundamentale divergente: pro și anti-UE, pro și anti-valori liberale, pro și anti-globalism, pro și anti-liberă circulație în cadrul Uniunii, pro și anti-acceptare de imigranți, pro și anti-relații transatlantice (NATO, TTIP), pro și anti-sancțiuni împotriva Rusiei etc.
În aparență, Occidentul nu mai este o lume a consensului politic, dar asta nu înseamnă că nu mai există un nucleu dur, chiar dacă tot mai mic, al valorilor comune asumate de toate grupurile și platformele membre ale civilizației apusene, asupra cărora nu planează nicio îndoială. Justiția și statul de drept sunt astfel de valori fundamentale, care te pot ține sau scoate de pe harta destul de volatilă a credibilității și intereselor celorlalți de a te avea ca partener sau aliat.
Am scris și voi mai scrie pe această temă gravă, lumea se schimbă într-un sens amenințător pentru noi, pentru această regiune greu încercată a continentului, “prinsă” geopolitic, istoric și cultural între Germania și Rusia, total dependentă de angajamentul politico-militar al Statelor Unite (NATO) pentru garantarea securității și de cel politico-economic al Germaniei (UE) pentru continuarea dezvoltării economice. Ambele dimensiuni se clatină, din rațiuni care țin de transformările culturale și societale interne ale marilor puteri. Se clatină dar sunt încă în picioare și depindem de ele. De altfel, nici nu avem alternativă, pentru că nu există un Plan B.
Nu e deloc momentul să facem gafe acum, să derapăm de la traiectoria bună pe care eram înscriși, să ieșim de pe harta aliaților frecventabili din spațiul occidental. Porțile ni se pot închide în nas, mai repede decât ne-am putea imagina. Tocmai s-a închis, de exemplu, cea a secretarului general al NATO, când ne făceam vizita de prezentare la Bruxelles, în noua formulă. Fără nicio explicație, pur și simplu n-au mai avut timp pentru diplomația României. Şi nu diplomaţia în sine e de vină, desigur, pentru acest refuz sec.
Să nu-și imagineze cineva, de exemplu, că administrația Trump, așa diferită cum pare (la începutul mandatului) de tradiția americană a democrației liberale și a valorilor universaliste ale Occidentului, va tolera zbenguiala corupților din Flancul Estic și că nu mai este interesată de credibilitatea și predictibilitatea regimurilor politice din țările aliate. De altfel, am luat deja act de două mesaje clare, de la purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat și de la nivelul ambasadorului. Așa începe orice spirală a atenționărilor de la Washington, acesta este primul nivel, apoi urmează, dacă mai este nevoie să intervină, secretarul de stat și ulterior vicepreședintele. Iar dacă apucă să vorbească și președintele Statelor Unite pe această temă, e deja prea târziu pentru noi.
La nivelul Uniunii Europene, așa cum era previzibil, reacțiile sunt chiar mai contondente și mai extinse. Conducerea Comisiei Europene, Parlamentul European, guvernul Germaniei, ambasadele statelor occidentale la București, cam toată lumea care contează în afacerile politice europene a condamnat încercările insistente și atât de transparente ale noii puteri de a adopta, imediat după instalare, reglementări în favoarea infractorilor și a inculpaților.
Nu e totul pierdut, bineînțeles. Avem, din fericire, un președinte credibil, pe deplin european ca apariţie şi expresie. Avem o societate civilă care înfloreşte miraculos în oraşele ţării. La urma urmei, veți spune, și Polonia este atenționată şi se vorbeşte de posibilitatea suspendării dreptului ei de vot în Consiliul European, dar, repet asumpția mea din punctajul articolului, nu trebuie să mizăm pe faptul că țările occidentale ar avea față de România aceeași răbdare și același interes de a menține colaborarea, pe care le au în relația cu Polonia. Jucăm în ligi diferite. Polonia va rămâne în Europa iar marile puteri nu îşi vor permite marginalizarea ei. Să luăm o carte de istorie a Europei, de la Evul Mediu încoace, și înțelegem imediat despre ce este vorba. Pe noi ne-ar “executa” politic imediat, unii chiar cu nedisimulată plăcere. Să nu intrăm în detalii.
Ar trebui să fim mai conștienți că apartenența noastră la Occident, datorită căreia atâtea lucruri sunt astăzi posibile aici, a atârnat de un fir de ață și de mult noroc. Își vor aduce aminte toți cât de chinuită, cât de trasă de păr a fost admiterea noastră în Uniune, în 2007. Parlamentarilor olandezi le-au tremurat mâinile când au votat ratificarea Tratatului de Aderare a României și Bulgariei, în 2006. Mulți spuneau că nu suntem pregătiți și nu îndeplinim standardele comunitare. Ne-au lăsat cu greu să intrăm, dar plini de clauze de monitorizare și restricții de acces pe piața muncii, din care ultimele abia s-au ridicat acum câțiva ani. A rămas, oricum, MCV.
Dacă se defectează Uniunea Europeană și Angela Merkel (sau succesorul ei?) lasă din brațe Proiectul European pentru o abordare naţionalistă a politicilor Germaniei iar în Franța, să zicem, vine Marine Le Pen la Élysée (varianta nu este deloc imposibilă), să ne imaginăm cam cum va fi tratată România în calitate de stat periferic, corupt și sărac, lipsit de credibilitate, generator de migrație și pe deasupra scăpându-și politicienii infractori din mâna justiției. Am deveni pur și simplu sacul de box al vest-europenilor (aşa cum am mai fost, acum 25 de ani), instalația de antrenament pentru discursurile radicale de înfierare a eșecului politicilor Bruxellesului de a transforma în bine națiunile europene. Ceva de genul: „Uitați-vă la România după 10 ani de apartenență la Uniunea Europeană, s-a stricat și Uniunea după extinderea spre Est iar ei au rămas la fel cum îi știam!”
INTERVIURILE HotNews.ro