Falsa problema a religiei in scoli
Observ că opinia publică virtuală e (din nou) indignată de faptul că în programa de învățământ pentru clasa pregătitoare există materia religie. ȘOC! Generația qwerty învață semnul crucii!
Un copil de 5-6 ani va fi obligat să învețe să-și facă cruce, să meargă „în vizită” la biserică și să cunoască „tainele” credinței strămoșești, adică „rugăciunea, primirea Sfintelor Taine, participarea la slujbele Bisericii, lectura biblică, comuniunea cu semenii etc” – citat din programa afișată pe site-ul Ministerului Educației și Îndoctrinării Religioase.
Pe scurt, învață de mici să devină niște buni creștini, care vor ajuta bătrânele să treacă strada, iar mai târziu, când vor descoperi rețelele sociale și exhibiționismul pe Internet se vor fotografia, creștinește, cu osemintele dezhumate ale bunicii.
Mie nu mi se pare, totuşi, că ar trebui să ne revoltăm aşa de tare de data asta. Hai să ridice mâna câți dintre noi am fost duși la biserică, din fragedă pruncie, de bunici, dacă nu de vreo mătușă sau dădacă? Să ne amintim la ce vârste am învăţat să spunem „Înger îngeraşul meu”, apoi „Tatăl nostru” sau am pupat cu foc icoanele din biserici, în ordinea numerelor de pe tricou. Şi eu vorbesc aici despre copilăria mea comunistă, când nu eram „stat laic”, ca acum (!), iar securiștii mergeau pe furiș la biserică să-și exprime credința milenară. Noțiunile alea enumerate în programă sunt chestii cu care copilul a venit deja în contact până la 6 ani, în familie, fie că părinții au vrut sau nu. Iar dacă tot a fost botezat (ortodox), asta e, de ce să ne dăm ipocriți acum că învață să-și facă și cruce la școală?
Lucrurile se strică mai târziu. De 20 de ani religia se studiază, chipurile opțional, în școală (de la clasa 1 până la terminarea liceului), iar forțarea limitelor prin reducerea vârstei de îndoctrinare nu e decât rezultatul perseverenței și bunei organizări de care dă dovadă cea mai profitabilă corporației din România: Biserica Ortodoxă Română. Perseverență și interes de care părinții, de exemplu, nu dau dovadă. Cu palide excepții, care au făcut la vremea lor obiectul unor articole de presă, dar s-au stins și au rămas fără prea mulți „followeri”, părintele român e prea comod ca să se lupte cu cineva pentru binele propriului copil. Că e complicat să retragă copilul de la oră, că nu are cine să se ocupe de el în timpul ăsta, că nu vor să se pună rău cu școala, cu biserica, că nu vor să pună copilul în postura ciudatului care nu face religie, că până la urmă lasă, o să decidă el mai târziu dacă crede sau nu în ce i-a spus popa la clasă. Am auzit toate scuzele astea, unele poate întemeiate, de la părinți pe care-i cunosc, și care au un oarecare nivel de educație.
Poate că e explicabilă lipsa asta de reacție. Copilul vine la pachet cu miliarde de chestii pe care trebuie să le faci în aceeași zi de 24 de ore care oricum nu-ți ajunge ca să trăiești. Așa că varianta comodă e să-l lași pe mâinile școlii, că ăsta e rolul ei. Când îți vine acasă poți să muncești un pic la contrabalansarea gărgăunilor din capul lui, prinși la ora de religie. Până la urmă dacă școala nu-i spune că pe lume există mai mulți zei și că fiecare are dreptul să se închine la care vrea, poți foarte bine să faci tu asta, ca părinte. Când o crește, dacă o să vrea să și citească, o să poată să-și fundamenteze singur decizia de a deveni ateu, agnostic, credincios. Nu trecem toți prin procesul ăsta? Asta se cheamă evoluție personală, oricât te-ai strădui nu poți s-o comprimi într-o pastilă obligatoriu de administrat în clasele 1-12 și să ai la final omul nou care gândește cu capul lui. În paranteză fie spus, cunosc o persoană care a absolvit o facultate foarte grea, și ar trebui să fie una dintre cele mai rațional persoane, datorită acestei pregătiri, și totuși o anumită întâmplare din viață a întors-o cu spatele la rațiune și a aruncat-o în brațele misticismului, a habotniciei și iraționalului. În cazul ei nu școala a fost de vină, ci circumstanțele.
Ceea ce mi s-ar părea mai sancționabil, însă, și nu la nivel hei-rup-ist cum se întâmplă întotdeauna, este restul programei. De la orice clasă. Inclusiv la universități. Religia nu este decât o materie care se predă ca urmare a interesului Bisericii, și a relației dintre aceasta și politicienii care decid ce se bagă în capetele copiilor. Pe lângă religie mai sunt orele ținute de soții de directori, primari, inspectori, câteodată chiar de preoteasa din sat, cu veleități pedagogice, materii introduse în programă pentru că cineva a scris un manual, cursuri predate prost sau neatractiv de profesori care nu au vreun merit decât acela al apropierii de anumite cercuri de decizie. Iar la final ne întrebăm toți de ce absolvenții îngroașă rândurile șomerilor, de ce școala nu-i învață meserie pe copii, de ce școala nu are legătură cu piața muncii? Pentru că tot ce se face în ea, în pofida tuturor reformelor trecute și viitoare, nu are legătură cu prezentul, darmite cu viitorul.
Oricât de rău îmi pare să o spun, la ora actuală religia face cea mai strânsă legătură a sistemului românesc de educație cu piața muncii. Orele de religie au menirea de a îndoctrina copiii cu un anume cult, de a-i pregăti să devină clienții corporației BOR mai târziu, de a-i fideliza. Orele de religie asigură o ofertă de locuri de muncă alternativă la parohiile care, chiar așa înmulțite cum au fost ele după 1989, tot nu fac față afluxului de absolvenți de teologie și alte forme asociate de învățământ teologic. Orele de religie asigură deci locuri de muncă pentru adepții corporației BOR și fidelizează clientela de la cele mai fragede vârste. Spuneți-mi ce altă firmă sau asociație patronală face ceva similar în România?
În Germania am auzit că patronatele din industria construcțiilor de mașin își apropie viitorii potențiali lucrători distribuind la grădinițe truse speciale prin care copilul se poate familiariza cu domeniul, prin joc. Mai devreme sau mai târziu copilul va ști dacă vrea să urmeze o carieră în construcția de mașini sau nu. Copilul va merge la o școală în care-și va găsi chemarea spre o direcție anume. E un exemplu, or fi mii la nivel mondial. Educația e privită ca orice piață a cererii și ofertei. Atâta vreme cât vrem să avem de unde racola forță de muncă și să ne educăm viitorii clienți, trebuie să investim în educație. Noi, croitorimea, bucătărimea, doctorimea, inginerimea, profesorimea.
A te lăsa pe mâna „statului”, în România cel puțin, e păgubos în orice domeniu, deci câștigă ăla care se trezește mai din timp ca să-și impună interesele. Biserica a făcut-o acum 20 de ani. Sigur, beneficiază de un avans milenar în influență, dar nu-i oprește nimic nici pe alții să-i urmeze exemplu: federațiile de sport să ceară ore obligatorii de educație fizică, colegiul medicilor în colaborare cu patronatul producătorilor de cosmetice să ceară ore de igienă și educație sexuală, organizațiile neguvernamentale să promoveze diverse cursuri în conformitate cu interesele pe care le urmăresc.
Sigur că e greu, societatea civilă e divizată, ciumpalacizată, opoziția doarme sau se dă în mașini de curse, deci evident puterea face „dezbateri publice” de fațadă. Cum am mai spus și cu alte ocazii, a fost și este încurajată să facă asta de nepăsarea societății din ultimii 20 de ani. Felul în care a ajuns educația ni se datorează și nouă. Dar în timp ce noi, laicii, agnosticii, raționalii, am stat cu mâinile în sân sau doar ne-am revoltat steril în cercul nostru strâmt, lumea a mers mai departe. Îndoctrinarea religioasă ar trebui demolată cu orice preț, dar predarea religiei în școli e momentan o falsă problemă, atâta vreme cât restul sistemului de învățământ nu mai are nevoie decât de o lumânare ca să-și dea duhul.
Citeste si comenteaza pe Dollo.ro.