Fantasticul Benidorm spaniol și extaticii săi turiști britanici

Mă întrebam ce țară, caldă în iunie și mai prin preajmă, n-am bifat-o până acum. M-am oprit la Spania, la Costa Blanca și Benidormul plin de zgârie-nori. Am optat pentru un hotel doar pentru adulți, în ciuda unor avertismente că aș putea da „peste ciudați”. Neștiind exact ce înseamnă asta, am plecat spre aeroport plini de voioșie și cu noaptea în cap.

Cu gropi și fară ele

Aproape de intrarea către aeroportul din Timișoara, brusc o hurducătură. Apoi mai multe. Gropi valabile, șosea îngustată, beznă spartă doar de farurile mașinii. E clar, se lărgește sau se repară șoseaua, nu știm exact, însă e de bine. Ajungem la aeroport cu trei ore înainte de decolare, după cum ni s-a indicat. Și stăm, așteptăm, somnoroși însă plini de entuziasmul unui concediu de vis.

Iar entuziasmul se adâncește, când pentru o berică minusculă plătești 5.50 euro, în avion, deoarece nici măcar una cumpărată din aeroport nu e permisă. Cu sandviciul de acasă ne-am descurcat, iar pentru un concediu reușit niciun sacrificiu financiar nu e prea mult.

Când am ajuns pe aeroportul din Valencia, cerul era înnorat. Ghida Karpaten ne aștepta, ca și șoferii autocarelor spaniole care ne transportau la hoteluri, pe rând. Dacă nu știi spaniola, e bine să ai engleza la tine, pentru a te descurca peste tot. Germana și franceza ajută doar în zonele cu turiștii aferenți, româna când dai de personal românesc prin hoteluri și baruri. Am aflat că sunt destui români în industria turistică a Spaniei, eu însă nu i-am întâlnit.

Era și cam greu, în colonia britanică în care ne-am trezit, după transferul de la aeroport pe o autostradă aproape fară cusur. Așa da! Gropile de la Ghiroda au fost uitate, ca și zăpăceala generală din traficul românesc. Pe unde am circulat, se călătorea calm, în general fără mare zgomot, raportând la numărul mare de participanți la traficul turistic și citadin.

Babilonul de la Flamingo

Flamingo Beach e unul dintre resorturile cu zgârie-nori, chiar daca e depășit de un uriaș ca Gran Hotel Bali, cu 52 de etaje, considerat a fi cel mai înalt hotel din Europa. Flamingo are de toate: camere spațioase (unele cu balcoane), piscine, terase, sală de fitness, saună, chiar și o mică bibliotecă în limba engleză. Are animație dimineața și seara, cu jocuri fizice sau de noroc.

Dar, mai ales, are turiști englezi, scoțieni, irlandezi, galezi și alte variațiuni vorbitoare ale limbii lui Shakespeare. Teoretic ai fi pe fază, dar practic, nu prea. În ciuda lărgitelor mele cunoștințe de limba engleză, dobândite prin studiu, inclusiv la Londra acum ceva vreme, trebuie să mărturisesc că dialectele vorbite, ca și cockney-ul, m-au depășit. Noroc cu Tina și Charlie, prieteni londonezi spontani, întâlniți acolo, care m-au ajutat în a pătrunde în unele cercuri și conversații de pe terasele pline de femei și bărbați beți.

A spune doar femei și bărbați este, desigur, discriminator, deoarece în compozita societate nu se sfiau transgenderii, travestiții și alti curcubei. Am savurat pitorescul spectacol vestimentar al acestora, plin de culoare și îndrăzneală. Nu i-am fotografiat, deoarece n-am vrut să le lezez intimitatea.

La o a doua gândire însă, pot spune și că era plin de femei adevărate, mai tinere sau mai trecute, mai suple dar mai ales voluptuoase, îmbrăcate sumar și fară gust, dar tatuate în forță. Femei hotărâte, fără rețineri la divertismente pe bani. Am întâlnit și chiar am discutat cu bărbați-șerpi (tot în sensul unor extinse tatuaje, ce făceau inutilă orice încercare de bronz), ca și cu foști militari din Irak și Liban, roșii că racul, binedispuși de la stimulente și extrem de tranșanți în a face avansuri.

O lume pitorească, extrem de gălăgioasă și cam arogantă, în nonșalanța ei. Iar colonia britanică nu era scutită de liniuțe uitate pe balcon la plecare, nici de încăierări, după cum mi s-a povestit.

La o confortabilă egalitate cu non-conformiștii erau însă seniorii britanici, care inclusiv în cărucioare veniseră să se bucure de soare (sau umbră) și de distracție organizată, la spanioli. Remarcabil mi s-a părut cum unii dintre aceștia își sfidau suferințele fizice, pentru a ține pasul cu viața și bucuriile ei. A fost un lucru relevat și prin continuele râsete auzite, din te miri ce. Atâta râs chiar n-am mai auzit demult. O nație veselă, ce mai! Or maybe not so?

Memorabilul Alicante

Dar să revin la Spania, la Costa Blanca și ofertele ei. Valencia fiind cam departe și timpul scurt, am optat pentru excursia organizată la Alicante și Elche, orașe situate la ceva peste o oră de mers cu autocarul, de la Benidorm. Daca Benidormul are o populație de cca 70.000 de locuitori, însă e martor al unui boom imobiliar turistic aproape fără precedent (care explică și prezența atâtor hoteluri și reședințe de vară în construcții zgârie-nori), Alicante e un oraș mare, cu peste 300.000 de locuitori. E un oraș al tradițiilor, cu veche istorie și un mic port.

Cetatea Santa Barbara (o fortăreață construită de mauri în secolul al IX-lea) e un obiectiv de neratat în Alicante și oferă, foarte de sus, o perspectivă panoramică asupra Mediteranei și a întregului oraș. Plătind 2.75 euro și trecând printr-un lung tunel, ai acces la liftul care poartă vizitatorii la cele doua nivele ale obiectivului istoric. Cei mai mulți dintre aceștia (printre care și eu) țin mortiș să fotografieze și să își facă selfie-uri de sus, imortalizându-se pentru rude și prieteni, în asceticul context medieval, înviorat doar pe alocuri de arbuști florali și păzit de fantoma unui soldat cu halebardă și armură de fier.

Jos, în oraș, Esplanada cu dale de marmură, mărginită de palmieri, e plină de forfota amiezii. Nenumărate terase îmbie la masă, însă noi am optat pentru prânzul la terasa Samoa din port, cu vedere spre Cazinou. Serviciu ireproșabil, gustare frugală, preț moderat, însă FARĂ FUMAT, chiar și în aer liber. De fapt, fumatul în zonă pare a fi pus la zid. Țigări găsești doar la Tobacco Shop sau la rarele automate, unele în hoteluri, nicidecum pe străzi.

Palmierii din Elche

Prin urmare, am tras în piept o gură zdravănă de aer curat și am vizitat cu grupul două biserici și un muzeu futuristic al apei, înainte de a pleca spre Elche.

Orașul Elche (Elx în valenciană) are cca 240.000 de locuitori, însă o cu totul altă atmosferă decât orașele turistice menționate până acum. E un oraș cu multa liniște și armonie, în care ghida noastră, Daniela, ne-a mărturisit că ar locui cu drag.

În aceasta liniște se înscrie cea divină, de la Basilica de Santa Maria, construita în secolele XII-XIII, pe locul unei foste moschei islamice. Liniște oferă și parcul natural cu 11.000 de palmieri, inclus în anul 2000 în patrimoniul cultural mondial.

Iar după atâta liniște, autocarul condus de un priceput și vorbăreț șofer brașovean, rezident în Spania de peste douăzeci de ani, ne-a dus înapoi, la invariabilul hohotit englezesc. Show-ul de seară începuse, băutură curgea gârlă, în sală se purtau costumații bizare, de carnaval, iar pe scenă alternau falseturi de karaoke și țipete provocatoare la jocul de bingo. Distracție de distracție, ce mai!