Filmul documentar Mečiar (2017)

Tocmai m-am întors de la Biblioteca Județeană ”Octavian Goga” din Clujunde, în cadrul ciclului de filme documentare Kinedok, a fost proiectat filmul Mečiar, o producție slovaco-cehă din anul 2017, regizată de tânăra și curajoasa regizoare Tereza Nvotová.

Este un film dur, cu cuvinte spuse explicit, care te marchează prin simplitatea și puterea lor. De aceea cred că Tereza Nvotová este pur-și-simplu curajoasă să spună lucrurilor pe nume. Pentru cineva care cunoaște realitățile din Slovacia anilor 1990, este o punere în ordine a multor idei și informații care circulau de pe atunci, însă acum ele sunt sistematizate de regizoare într-un mod magistral. Pentru cineva care nu cunoaște realitățile acelor vremuri din Slovacia, filmul este una și aceeași poveste care s-a repetat, cu variațiuni, în toate țările ieșite din comunism în anul de grație 1989.

Dar cine a fost VladimírMečiar? Om politic ”providențial”, salvator patriae, cel care s-a cățărat într-un cursus honorum interesant de la tânăr membru de partid comunist cehoslovac la oponent al invaziei din 1968 și apoi repede activist de întreprindere, unde l-a găsit Revoluția de Catifea. Aceasta l-a propulsat din activist în reprezentant al opoziției și personaj central al VPN (”Opinia publică împotriva violenței”), partidul civic născut în primele zile ale revoluției în Slovacia. Inițial respingând ideea separării Slovaciei de Cehia (juca un rol?), Mečiar devine apoi artizanul rupturii și a proclamării independenței Slovaciei, începând cu 1 ianuarie 1993. Nu a fost străin de arhivele serviciilor secrete ŠTB și o parte din succesul său de după 1989 se datorează, mai mult ca sigur, unor ”anumite” dosare, cu care și-a putut ține în frâu atât dușmanii, cât și prietenii. De trei ori prim-ministru, cu o carieră care s-a încheiat în anul 1998, Vladimír Mečiar a ajuns cu siguranță, așa cum el însuși afirmă în finalul filmului, în cărțile de istorie.

Chiar dacă nu se referea explicit la Mečiar, unul din personajele intervievate în film (un soi de ”consilierii israelieni” ai PSD) îi devoalează rețeta succesului: abordarea unor anumite cercuri socio-profesionale: lumea pe la 50-60 de ani din mediul rural sau orășenimea de la periferii, care datora totul regimului comunist, industrializării și urbanizării, o lume dezamăgită și speriată de ceea ce are să aducă epoca de după 1989. Această lume este abordată de un om politic ”obișnuit”, care vorbește ca oamenii, pe limba lor, preocupat de problemele lor, modest, obosit și surmenat de prea multă muncă, în timp ce alți oameni politici sunt, nu-i așa?, odihniți. A fost iubit de șomeri și bunicuțe care mergeau să se isterizeze la întrunirile săptămânale pe care Partidul (HZDS) le organiza pentru Mečiar la Sala Sporturilor din Bratislava, al cărei nume ”Pasienky” a fost multă vreme asociat cu discursurile populiste și furibunde ale ”tătucului”.

Deși a arătat întotdeauna a fi un om modest (chiar cred că este), a orchestrat marile privatizări ale Slovaciei (nimic nu spune mai mult decât verbul ”tunelovať” – a devaliza, a spolia, a cuprinde prin metode subterane) prin oamenii săi pe care i-a instalat în sute și sute de funcții, de la cele din administrația centrală de stat și până la primarii și președinții de consilii județene. Ceea ce a uitat să spună filmul este că în vremea lui Mečiar, deci până prin 1998, în Slovacia s-au implementat câteva mari reforme administrative, care au dus, printre altele, la crearea a 72 de județe într-o țară cu 5 milioane de locuitori. Adică 72 președinți de consilii județene, 72 de prefecți, 72 de directori ai caselor de asigurări de sănătate, 72 de directori ai caselor de asigurări sociale, 72 de directori regionali ai poștelor etc. etc.

Filmul a surprins foarte bine (cu ajutorul camerei de filmat și a frânturilor de reportaje sau știri din epocă) atmosfera care a dominat Slovacia cei 9 ani ai erei Mečiar: autoritarism în politică, un populism greu de digerat, intervenții masive și fără perdea în economie, divizarea societății (o bunică pomenită în film nu mai vorbea cu nepoata pentru că aceasta din urmă era împotriva lui Mečiar), izolare față de Uniunea Europeană, NATO și SUA, ușoare apropieri de Rusia. Despre atitudinile furibunde antimaghiare nici nu mai pomenește filmul… La acestea se adaugă o criminalitate uriașă, asasinate politice și operațiuni ale mafiei. A rămas în istorie răpirea fiului președintelui de atunci al Slovaciei, Michal Kováč, pentru a-l convinge pe tatăl său, devenit tot mai incomod pentru un prim-ministru atotputernic, să demisioneze. Deși Mečiar ne-a spus în film că nu a avut nici o legătură cu răpirea (și că dacă ar fi organizat-o el ar fi făcut-o mai bine – stupefiant!), este evident că răpirea a fost orchestrată de serviciile secrete SIS din Slovacia și de celebrul pe atunci șef al acestora, Ivan Lexa, cu complicitatea Ministerului de Interne. Groaznice lucruri… Mi le amintesc din presă, de la TV…

Regizoarea Tereza Nvotová a avut curajul să meargă la Mečiar și să-l intervieveze. După 1998, când a pierdut alegerile (a fost un fel de victorie din 1996 a Convenției Democratice din România), Mečiar s-a retras – aparent din viața politică, a mai candidat de două ori fără succes la președinție și acum își trăiește bătrânețile (este născut în 1942) într-o reședință mare, confortabilă dar deloc luxoasă (cum îmi închipuiam până acum) din orășelul copilăriei mele, Trenčianske Teplice, unde poate fi văzut pe stradă, în parc, ba chiar și în supermarket. Față de carierele politice pe care le vezi la noi sau aiurea în vremurile pe care le trăim, este mai mult decât surprinzător ca un autoritarist și un populist de mare clasă, care a controlat de sus până jos societatea slovacă, să se retragă – nu spontan, e adevărat – din politică. (Poate că, spre deosebire de anumiți contemporani ai noștri, a avut puterea să se oprească la timp…) Ascultându-i mărturisirile făcute în fața camerei de filmat, privești un om în vârstă, în condiție fizică bună, parcă mai lent ca acum 20 de ani, mai domol la vorbă, mai cumpătat, care are păreri ferme dar care nu se grăbește să sară la bătaie, cum ar fi sărit cu două decenii mai devreme. Este aproape simpatic. Este un populist-model, cel mai bun și mai spectaculos ”studiu de caz” în oricare manual de populism, autoritarism politic și manipulare a maselor.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro