Firmele care aduc muncitori străini spun că România este Vestul Sălbatic al recrutării și propun noi legi în domeniu

Întârzierile de până la 12 luni în procesarea vizelor îndepărtează forţa de muncă calificată, în timp ce companiile se luptă cu deficitul cronic de personal.

În fabricile, şantierele şi centrele logistice din România, locurile de muncă rămân neocupate luni în şir. Nu din lipsă de candidaţi, ci din cauza unei maşinării birocratice care transformă recrutarea unui muncitor din Asia sau Africa într-o cursă de anduranţă.

Ceea ce era acum un deceniu un fenomen marginal s-a transformat într-o industrie de sute de milioane de euro.

Contingentul anual de lucrători străini non-UE a explodat de la 15.000 în 2018 la 100.000 astăzi — limita maximă pe care instituţiile statului o pot procesa. Dar această cifră impresionantă ascunde o realitate mai puţin strălucitoare: România riscă să devină destinaţia de ultimă opţiune pentru lucrătorii internaţionali.

Patronatul Importatorilor de Forță de Muncă din România a înaintat autorităților un proiect de lege care propune măsuri concrete pentru modernizarea cadrului legislativ.

Când trei luni devin doisprezece

Corina Constantin, vicepreşedinte al Patronatului Importatorilor de Forţă de Muncă, cunoaşte bine frustrările angajatorilor români. „În timp ce Polonia sau Cehia finalizează procedura de la selecţie până la viză în maximum trei luni, România poate depăşi chiar şi doisprezece luni”, explică ea. „Consecinţa este previzibilă: lucrătorii calificaţi aleg alte pieţe, iar noi rămânem atractivi doar pentru personalul slab calificat.”

Cifrele vorbesc de la sine. De la 15.000 de cereri în 2018, piaţa a crescut la 30.000 în 2019, s-a menţinut la acelaşi nivel în timpul pandemiei, apoi a sărit la 50.000 în 2021. Din 2022, plafonul este fix la 100.000 — nu pentru că cererea s-a stabilizat, ci pentru că sistemul a atins capacitatea maximă de procesare.

Foto: Corina Constantin, vicepreşedinte al Patronatului Importatorilor de Forţă de Muncă. Sursa foto: PIFM

Costul invizibil al aşteptării

Întârzierile nu afectează doar companiile care nu îşi pot planifica producţia. Statul român pierde, de asemenea, venituri substanţiale. Fiecare lună de întârziere în procesarea unui dosar înseamnă contribuţii sociale, impozite şi taxe salariale neîncasate. Când jumătate de an se pierde cu birocraţia, prejudiciul pentru bugetul de stat se măsoară în zeci de milioane de euro anual.

„Angajatorii români sunt puşi în situaţia de a nu-şi mai putea planifica activitatea pe termen scurt şi mediu”, spune Constantin. Pentru o fabrică care aşteaptă 50 de muncitori pentru a deschide o nouă linie de producţie, fiecare lună de întârziere poate însemna pierderea unui contract sau amânarea unei investiţii.

Vestul sălbatic al recrutării

În absenţa unui cadru legal clar, piaţa a atras şi operatori oportunişti. Agenţii care promit integrare rapidă, dar oferă doar servicii parţiale, lasă atât angajatorii, cât şi lucrătorii străini în situaţii precare. Cazurile de fraudă nu sunt rare: muncitori care ajung în România fără cazare garantată, angajatori care plătesc comisioane pentru servicii nerealizate, documente incomplete care duc la respingeri.

„Există situaţii în care atât angajatorii, cât şi lucrătorii străini pot fi fraudaţi de agenţii care urmăresc câştiguri rapide”, avertizează Constantin. „Acestea generează prejudicii directe atât companiilor, cât şi oamenilor care îşi caută un loc de muncă stabil.”

Patronatul propune un sistem de acreditare similar celui din domeniul exportului de forţă de muncă sau leasingului de personal. Agenţiile licenţiate ar trebui să demonstreze expertiză în resurse umane, asistenţă socială şi juridică, şi să fie obligate să gestioneze întregul parcurs — de la recrutare până la integrarea completă în societatea românească.

Flexibilitate pentru vremuri incerte

Criza economică actuală amplifică problema. Companiile au nevoie de agilitate, dar legislaţia actuală le oferă rigiditate. Un exemplu concret: un muncitor străin concediat trebuie să aştepte până la şase luni pentru aprobarea schimbării angajatorului. În această perioadă, el poate deveni sarcină pentru fondul de şomaj, în loc să fie o resursă disponibilă pentru alte companii care ar putea să îl angajeze imediat.

„Aceşti muncitori ar trebui să fie o resursă disponibilă rapid şi transparent pentru ceilalţi angajatori”, argumentează Constantin. „Astfel, ei continuă să contribuie activ la economie, în loc să consume resurse publice.”

Două viitoare posibile scenarii

Patronatul schițează două scenarii pentru următorii ani. Unul pesimist: România nu își adaptează legislația, pierde competitivitatea regională și rămâne dependentă de muncă necalificată, cu impact negativ asupra productivității pe termen lung.

Celălalt, optimist: țara construiește un sistem rapid, sigur și transparent care să atragă și să rețină personal calificat, consolidând economia și transformând România într-un hub regional pentru integrarea forței de muncă non-UE.

„Nu este vorba doar despre a procesa mai multe dosare”, subliniază Constantin. „Este vorba despre a construi un sistem care să protejeze atât angajatorii, cât și angajații străini, și care să ofere predictibilitate și stabilitate pieței muncii.”

Întrebarea nu mai este dacă România are nevoie de o reformă legislativă în acest domeniu. Întrebarea este cât de mult își poate permite să aștepte.