Gabriel Liiceanu, editorial devastator de ziua lui Putin. „Cum e terfelită LIVE condiția umană” / El publică și un scurt video

Vladimir Putin, președintele Federației Ruse, a împlinit 73 de ani pe 7 octombrie. Scriitorul și filosoful Gabriel Liiceanu publică un articol de opinie, în Contributors și HotNews, în care distinge marile opere oferite culturii de poporul rus, însă vorbește despre „absolutismul feroce – mongol, țarist și comunism” sub care trăiesc rușii și care a adus tragedia de astăzi asupra lor și a întregii lumi.

• O scurtă filmare, cu Putin spunându-i unui copil rus că „Granițele Rusiei nu au sfârșit” l-a împietrit pe Gabriel Liiceanu, care împărtășește momentul cu cititorii.

Cea mai actuală carte a lumii a împlinit aproape 200 de ani

Marchizul de Custine, Scrisori din Rusia (1839)

Spre deosebire de Orwell, ale cărui intuiții au fost contemporane cu evenimentele, marchizul de Custine a fost un vizionar care a prevestit, cu tulburătoare exactitate, deși aproape cu un secol înainte, revoluția bolșevică și devastarea Europei de către despotismul născut în Răsărit.

„Rusia în 1839 nu poate fi citită, de fapt, decât cu ochii de astazi. Marchizul pare sa fi anticipat cu un secol critica totalitarismului comunist, spunând tot, ori aproape tot, înainte de Boris Suvarin, de Troțki, de Koestler în Intuneric la amiază sau de disidenții sovietici” – Pierre Nora.

L-am recitit pe Custine (Scrisori din Rusia).

„Nu cunosc carte mai pătrunzătoare şi mai profetică” – E.M. Cioran

Nici o carte, de când există tiparul, nu a descris ca aceasta felul în care a putut fi terfelită live condiția umană, zi de zi, vreme de un mileniu într-o țară care și-a ratat din secolul al XII-lea și până astăzi, sub trei variante de absolutism feroce – mongol, țarist și comunism –, intrarea în Europa; necunoscând Renașterea, neștiind mai mult de trei ani (vezi Elțîn) dintr-un mileniu ce e democrația. Nici o carte, asemenea Scrisorilor din Rusia, n-a devenit vreodată mai actuală cu fiecare zi care a trecut de la scrierea ei.

Scrisă în 1839, cartea Marchizului de Custine întinerește cu fiecare zi care trece. Cum să-i convingem pe șefii țărilor UE s-o citească măcar în al doisprezecelea ceas? De fapt, eu cred că au citit-o, dar n-au fost în stare s-o înțeleagă până la capăt. Când au văzut cât de ieftine erau petrolul și gazele rusești, au uitat să calculeze cât de scumpă va deveni în curând pacea lumii.

Ca să fim drepți față de poporul rus, se cuvine să nu uităm că Marchizul nu putuse avea în 1839 o imagine completă asupra acestui neam. Nu-i putuse citi pe Gogol, Dostoievski, Tolstoi, Cehov sau pe Ludmila Ulițkaia, nu putuse să asculte muzica lui Ceaikovski și pleiada marilor soliști ruși, nu se întâlnise cu pictura avangardei ruse, nu văzuse baletul rus, nici pe  patinatorii ruși, nu văzuse Crucișătorul Potemkin și nici Andrei Rubliov, dar, mai ales, nu apucase să vadă fenomenul Soljenițîn, să vadă cum o carte poate schimba harta mentalului occidental și percepția despre comunismul devenit realitate. Marchizul nostru nu auzise de disidenții ruși Andrei Saharov și de soția lui Elena Bonner, de Iosif Brodski, de Vladimir Bukovski, de Anna Politkovskaia (asasinată), de Boris Nemțov (asasinat), de Garry Kasparov, de Vladimir Kara-Murza și, mai ales, nu apucase să-l vadă pe Alexei Navalnîi grăbindu-se să nu rateze întâlnirea cu moartea și nici pe soția lui, Iulia Navalnaia, devenind candidată la premiul Nobel pentru pace.

Dar până la urmă nimic din toate astea nu a reușit să schimbe esența adevărului despre „Imperiul Rus”, despre Mama Rusie. E de-ajuns să privim scena care a avut loc în noiembrie 2016, deci după anexarea Crimeii în 2014, la Soci, cu ocazia „Marelui Festival al Geografiei ”organizat de Societatea Geografică Rusă, pe scena unei săli de festivități cu mii de oameni, unde Putin este întrebat de elevul Sașa:

Putin se apleacă spre elevul Sașa și îl întreabă: – „Ouagadougou este capitala cărei țări?” – „Burkina Faso”, răspunde elevul. Toți aplaudă, inclusiv Sergei Shoigu. – „Dar țara asta cum se numea înainte?”, întreabă Putin, tot cu referire la Burkina Faso. Elevul se fâstâcește și răspunde: – „… ceva de Sus”. – „Volta de Sus, bravo, bine, ai reușit!”, zice Putin, apoi îl pupă pe cap pe Sașa. – Toți aplaudă, și Dmitri Peskov se uită fascinat. În sfârșit, Putin își pune mâna în jurul copilului, își lipește capul de el, și, cu ochii la public, îl întreabă : – „Unde se termină granițele Rusiei?”. – „Granițele Rusiei cu SUA se termină prin Strâmtoarea Baring”, răspunde cuminte Sașa. Putin, tot cu ochii la public, își mușcă buzele dramatic, apoi îl corectează pe puști: – „Granițele Rusiei nu au sfârșit”.

De-asta e atât de actuală, din ce în ce mai actuală, cartea lui Custine. Ba chiar astăzi, de ziua lui Putin, mai actuală ca oricând.

Scrisori din Rusia (Excerpte)

Motto: „Sclavul în genunchi visează să cucerească lumea” – Marchizul de Custine

• „Nimic nu poate discredita autoritatea în cazul unui popor pentru care supunerea a ajuns o condiție de viață.”
• „Dragostea acestui popor pentru propria-i sclavie…”
• „De la un capăt la altul al acestui imens imperiu nu se aude nici un protest împotriva orgiilor suveranității absolute.”
• „Un rus din clasa de jos este tot atât de mult bătut în viața lui pe cât este și salutat.”
• „Se poate spune despre rușii mari și mici că sunt toți beți de sclavie.”
• „Supunerea politică a devenit pentru ruși un cult, o religie.”
• „Acest popor smintit de supunere, așa cum altele sunt fanatice de libertate”
• „Acest popor însetat de propriul sânge și care vrea să fie ucis spre a-și desfăta stăpânul.”
• „Nu găsiți ceva asemănător în toate analele neamului omenesc, ținând seama că este nevoie de tot atâta nebunie pentru a o îndura, ca pentru a o exercita.”
• „Moartea însăși, coborâtă la rangul de valet al călăului, își pierde prestigiul, în aceeași măsură în care viața își pierde prețul.”
• „Sub țar, moartea ajunge sclava unui om”.

Concluziile Marchizului de Custine:

Despotismul fără măsură are asupra spiritului omenesc efectul unei licori îmbătătoare. Ar trebui ca un împărat al Rusiei să fie un înger, sau cel puțin un om cu însușiri alese, pentru a-și păstra mințile și după douăzeci de ani de domnie; dar uimirea și groaza mă cuprind și mai mult când văd că demența omului care exercită tirania se transmite atât de ușor oamenilor care o îndură; victimele ajung cei mai zeloși complici ai călăilor lor. Iată ceea ce înveți în Rusia.

Puterea absolută, când este o realitate, poate tulbura în cele din urmă și cea mai neclintită rațiune; despotismul orbește oamenii; poporul și suveranul se amețesc deopotrivă sorbind din pocalul tiraniei. Adevărul acesta mi se pare dovedit cu prisosință de istoria Rusiei.

Nici guvernarea rusă nu s-ar fi putut întemeia în altă parte decât în Rusia, nici rușii nu ar fi devenit ceea ce sunt sub o altă ocârmuire decât aceea pe care o au.

În rândurile acestui popor, lipsit de răgaz și voință, nu întâlnești decât trupuri fără suflete, și te înfiorezi la gândul că toată această multitudine de brațe și picioare nu are decât un singur cap.

Acest articol a fost publicat inițial pe platforma Contributors.ro.