Gheorghe Piperea: Ce-ar fi putut fi daca nu ar fi existat proiectul legii darii in plata

Sa prespunem, de dragul ipoteticului si al prezumtiilor, ca proiectul legii darii in plata, nascut in strada, in februarie 2015, nu ar fi existat. Sa zicem ca, in urmarea interventiei ferme a Comisiei Europene, care se opune in mod bizar acestui proiect de lege, vom reveni la situatia cu care ne-am obsisnui, aceea in care, aparent, codul civil, tine sub control asa-zisul hazard moral al debitorilor prea entuziasti si galagiosi in a-si pretinde drepturile. De altfel, eu am facut acest exercitiu inca din octombrie 2013 cand, pe un site de specialitate juridica, am demonstrat ca debitorul se poate libera prin mecanismul darii in plata reglementat in codul civil si, repsectiv, prin inlaturarea de la aplicare a principiului responsabilitatii nelimitate din acelasi cod civil .

Vezi in acest sens nota din subsol.

Culmea ironiei este ca o liberare de datorie este prevazuta chiar si in Codul de procedura fiscala. O fi si acest cod illegal, pentru ca permite hazardul moral al debitorului care nu si mai poate plati datoriile la fisc?

1. In primul rand, debitorul – consumator se poate libera si prin darea in plata.

Obligatia juridica (juris vinculum) se stinge prin plata, atunci cind prestatia datorata este executata de buna voie; plata (solutio) reprezinta executarea obiectului insusi al obligatiei, asa cum rezulta din art.1469 Cciv. Prin plata, creditorul primeste de la debitor exact ceea ce se astepta sa primeasca. Cu acordul creditorului, debitorul se poate libera si daca executa alta prestatie, adica altceva decit partile au preconizat initial (art.1492 Cciv). Darea in plata (datio in solutum) este o novatie prin schimbarea obiectului obligatiei, care nu mai este platita in natura, ci printr-un alt bun sau o alta prestatie echivalente, conform intelegerii partilor, pre-existenta sau survenita. Darea in plata (i) este o exceptie de la regula executarii in natura a obligatiei, (ii) presupune acordul creditoroului si (iii) determina stingerea acelei obligatii pentru care exista acordul creditorului.

Darea in plata are multiple aplicatii in materie de ipoteci (mobiliare sau imobiliare). Specialistilor la indic, spre analiza si doar cu titlu de exemplu, art. 2325 C.civ. (“debitorul si creditorul pot conveni sa limiteze dreptul creditorului de a urmari bunurile debitorului care nu ii sunt ipotecate”) precum si art. 630 C.pr.civ (“sub supravegherea executorului judecatoresc […] creditorul si debitorul pot conveni ca vanzarea bunurilor supuse urmaririi sa se efectueze prin buna invoiala”).

Pentru simplii particulari este mai important de stiut daca darea in plata poate fi o solutie de protectie. In prealabil, trebuie spus ca aceasta metoda este recomandata de expertii si oficialii CE.

Darea in plata poate fi impusa de judecator, chiar si in lipsa unei dispozitii legale exprese. Acest lucru este posibil, in virtutea dreptului judecatorului de a revizui un contract aflat in suferinta, pentru a-l reechilibra. Se poate ajunge la acest final:

(i) fie prin apelul la mecanismul adaptarii contractului pentru impreviziune (art. 1271 Cciv);

(ii) fie prin apelul la echitate, ca mijloc de completare a contractului (art.1272 Cciv); echitatea la care se refera art. 1272 este, dupa caz, o limita a efectelor contractului (principiul ne-limitarii raspunderii din art. 2324 alin.1 Cciv, preluat sau nu in contract, este un exces inechitabil de reglementare) sau o completare a acestor efecte, in vederea re-echilibrarii contractului;

(iii) fie prin aplicarea regulilor referitoare la leziune, pentru disproportie vadita a prestatiilor partilor (art.1221 Cciv.);

(iv) fie, in fine, prin eliminarea din contract a unor clauze abuzive (conform Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele profesionistilor cu consumatorii).

Restabilirea echilibrului contractual inseamna ca, in caz de criza a contractului, partile impart riscul, fie de comun acord, fie in urmarea unei decizii judecatoresti. Daca a ajuns sa fie executat, bunul care a ajuns la o valoare mult scazuta fata de valoare initiala nu va acoperi decit in parte creanta, iar debitorul care nu are alt bun urmaribil, in mod evident, nu va putea plati acest rest de creanta ramas neacoperit. Creditorul, care ar primi in plata bunul executat, ar putea marca mai rapid pierderea (pe care o va marca oricum, dar mult mai tirziu si cu mai multe costuri). Asadar, o datio in solutum ar salva atit situatia debitorului (care va „scapa” de raspunderea nelimitata, primind sansa unui nou si proaspat inceput, a unui fresh new start), cit si cash-flow-ul creditorului (care nu va mai trebui sa constituie provizioane si sa suporte costuri legale). Debitorul va partaja, astfel, riscul pierderii valorii proprietatii cu creditorul.

Datio in solutum poate fi utilizata nu doar ca o solutie pentru o singura datorie garantata cu ipoteca, ci si ca solutie a supra-indatorarii. Multiple datorii, cu sau fara ipoteci aferente, care nu mai pot fi platite, pot fi stinse prin datio in solutum, cu efectul corelativ al stingerii restului de creante ramase neacoperite. Un debitor care nu detine decit bunul afectat de garantia creditorului beneficiar al garantiei este, oricum, insolvabil. Si, de altfel, la origini, falimentul era o datio in solutum totala, debitorul falit abandonind in miinile creditorilor toate bunurile din patrimoniul sau. Ramine ca tribunalul, constatind insolvabilitatea debitorului, consecutiva executarii silite sau darii in plata a bunului afectat garantiei, sa dispuna si liberarea de datorii a debitorului, oferindu-i sansa unui nou inceput. Asadar, in cazul debitorilor insolvabili sau supra-indatorati care cer protectia tribunalului, datio in solutum este mai mult decit darea in plata clasica. Aceasta forma de datio in solutum, specifica situatiei in care debitorul nu mai poate sa isi efectueze platile, presupune ca debitorul se elibereaza de raspunderea nelimitata pentru aceste datorii, dind in plata si remitindu-i creditorului bunul ipotecat sau dat in gaj.

Iertarea de datorii prin datio in solutum, odata ridicata de la rangul de conventie la cel de procedura legala ce poate fi impusa de judecator, poate preveni executarea silita a bunurilor debitorilor, atita timp cit este fezabil si rezonabil, putind implica si moratorii, scheme de re-esalonare, vinzarea bunului ipotecat chiar de catre debitor etc. Un regim legal sau jurisprudential obligatoriu al iertarii de datorii ipotecare ar fi un motiv in plus pentru creditori sa fie mai atenti la risc, sa evalueze corect garantiile si sa nu se grabeasca cu executarea silita, mai ales ca e vorba de persoane fizice si gospodarii (households). In orice caz, trebuie tinut cont de faptul ca este vorba aici de un remediu, si nu de o regula. A exagera in acest tip de solutii ar inseamna sa fie facuta inutila ideea de asumare a unui risc si de responsabilitate pentru transformarea riscului in pierdere/prejudiciu. Iar aplicarea prea frecventa a datio in solutum ar insemna sa ne intoarcem la o economie de troc, care obstaculeaza circuitul „sanguin” al banilor. In situatia in care debitorul insolvabil sau supra-indatorat are mai mult de un bun ipotecat, de exemplu, o casa si un teren, el va putea beneficia de datio in solutum cu efect liberatoriu doar daca va abandona in miinile creditorilor toate aceste bunuri urmaribile. Altfel, solutia darii in plata ar deveni inechitabila si ar putea favoriza abuzurile. Chiar si in cazul in care bunul dat in plata pentru stergerea totala a datoriilor ar fi casa de locuit a debitorului si familiei sale, solutia ar trebui sa fie aceeasi, intrucit este o solutie voluntara, acceptata de debitor. Este foarte probabil ca, inainte de a-si abadona prin dare in plata in miinile creditorului casa de locuit, debitorul isi va fi gasit o casa cu chirie sau o casa de locuit cu costuri mai usor sustenabile.

Consumatorul ar putea utiliza pentru a se libera de datorii si mecanismul prevazut de art. 1417 alin.2 Cciv pentru stabilirea starii de insolvabilitate.

Starea de insolvabilitate rezulta din “inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus, potrivit legii, executarii silite, fata de valoarea totala a datoriilor exigibile” si poate fi stabilita de instanta care, in acest scop, „va tine seama de anumite imprejurari, precum disparitia debitorului, neplata unor datorii devenite scadente, declansarea impotriva sa a unei executari silite si altele asemenea”.

In economia textului art. 1417 Cciv, cererea de stabilire a starii de insolvabilitate poate fi adresata instantei numai de creditor, nu si de debitor si, in plus, este o vorba de o cerere menita a atrage sanctiunea decaderii din beneficiul termenului a debitorului care a disparut, a omis sa plateasca datorii scadente sau contra caruia s-a declansat executarea silita.

Personal consider ca si debitorul are dreptul sa ceara instantei stabilirea starii de insolvabilitate, in scopul de a obtine beneficiul stergerii datoriilor (care nu mai pot fi achitate din cauza starii de insolvabilitate) si reinsertia sa sociala. Efectele acestei stari se produc erga omnes, si nu doar fata de creditorul urmaritor.

Motivele aceste convingeri personale sunt expuse, pe scurt, in cele cu urmeaza, dar este necesara precizarea ca imposibilitatea fortuita de executare este, in conditiile art. 1634 Cciv, exoneratoare de raspundere. Daca obligatia nu mai poate fi executata din cauza unei forte majore, a unui caz fortuit sau a unor alte eveniment asimilate acestora, debitorul este liberat de datorie si de raspunderea pentru aceasta; daca imposibilitatea este doar temporara, executarea obligatiei este suspendata, pentru un termen rezonabil.

Insolvabilitatea, cu efectul sau practic automat de imposibilitate de plata, poate fi considerata o imposibilitate de executare. Daca insolvabilitatea este ea insasi cauzata de un eveniment fortuit (sau de un eveniment asimilat acestuia) sau daca ea nu rezulta din fapta debitorului, deci este fortuita si scuzabila sau inocenta, ci din fapta altora sau din conjuncturi economice si sociale nefavorabile, atunci insolvabilitatea este exoneratoare de raspundere, intrucit este un eveniment/caz fortuit sau un eveniment asimilat acestora. Falimentul angajatorului, concedierea neculpabila, boala sau infirmitatea care au ca efect disparitia sau diminuarea drastica a surselor de finantare a datoriilor simplului particular sunt evenimente fortuite care determina insolvabilitatea acestuia. Supra-indatorarea pasiva este, de asemenea, un eveniment asimilat cazului fortuit. Intrucit insolvabilitatea priveste intregul patrimoniu al debitorului si face inutila orice incercare de executare silita, inseamna ca ea este „opozabila” erga omnes, ducind la liberarea de toate datoriile care (oricum) nu mai pot fi achitate.

Definitia normativa a insolvabilitatii, pe care ne-o ofera art. 1417 alin.2 Cciv, face referire la executarea silita, cu toate ca insolvabilitatea este esentiala nu doar pentru a stabili daca debitorul poate fi sau nu supus unei executari silite, ci si pentru a decela posibilitatea sau imposibilitatea platii tuturor datoriilor, precum si pentru a marca riscul de pierdere al creditorilor. In lipsa unei definitii normative care sa aiba capacitatea de acoperi toate fatetele fenomenului, definitia insolvabilitatii, in intelesul art. 1417 alin.2 Cciv, poate fi extinsa si la scopul pronuntarii unei solutii de punere a debitorului sub protectia instantei, mai ales ca aceasta stare este evocata in tandem cu insolventa. Referirea la „bunurile care pot fi supuse executarii silite, in conditiile legii”, este chiar utila, intrucit ni se indica limitele generale ale executarii silite: unele bunuri, cum sunt cele necesare supravietuirii debitorului si familiei sale, sunt insesizabile (ne-supuse executarii silite), iar altele nu pot fi executate decit de creditorii aferenti fractiunii de patrimoniu din care fac parte (bunurile comune ale sotilor, bunurile afectate unei profesii sau bunurile constituite in fiducia, spre exemplu). In fine, daca debitorul este insolvabil, adica bunurile sale urmaribile sunt insuficiente pentru plata intregului pasiv, inseamna ca o eventuala executare silita nu poate duce la realizarea creantei creditorului urmaritor si, deci, nu poate fi incuviintata, intrucit nu se incadreaza in limitele art. 3713 din Codul de procedura civila de la 1865 si, respectiv, in limitele art. 629 Cprciv. Intr-o actiune in constatarea starii de insolvabilitate, formulata in baza art. 35 din actualul Cod de procedura civila, debitorul va solicita constatarea dreptului la exonerarea de raspundere pentru imposibilitatea fortuita de executare, prevazuta de art. 1634 Cciv., precum si scuzabilitatea starii in care se afla. Instanta va stabili insolvabilitatea si scuzabilitatea si va putea interzice orice alte executari silite ale debitorului insolvabil.

Liberarea de datorii se poate obtine si pe cale de contestatie la executare. Potrivit art. art. 3713 din Codul de procedura civila din 1865, reluat aproape integral in art. 629 alin.1 din actualul Cod de procedura civila, veniturile si bunurile debitorului pot fi supuse executarii silite daca sunt urmaribile si numai „in masura necesara realizarii creantei”. Daca nu exista bunuri urmaribile, nu se poate incepe sau continua o executare silita. Or, insolvabilitatea inseamna lipsa bunurilor urmaribile suficiente pentru a acoperi toate datoriile. Daca executarea silita este inutila, intrucit nu poate duce la realizarea creantei, inseamna ca o cerere de incuviintare a executarii silite este neintemeiata ; intr-adevar, executarea silita se deruleaza numai in masura realizarii creantei. Dezavantajul contestatiei la executare consta in faptul ca este punctuala, fiind ocazionata de fiecare executare silita in parte. De aceea, o constatare generica a insolvabilitatii, cu efectuarea unei formalitati suficient de vizibile incit sa poata ajunge la cunostinta creditorilor, ar putea ajuta la stoparea unor incuviintari inutile ale unor executari silite, care si asa covirsesc, in prezent, instantele.

2. Interesant este ca o procedura de stabilire a starii de insolvabilitate este reglementata in Codul de procedura fiscala (OG nr. 92/2003). Insolvabilitatea este, conform art. 176 alin.1 din acest Cod, starea debitorului ale cărui venituri sau bunuri urmăribile au o valoare mai mică decât obligaţiile fiscale de plată sau care nu are venituri ori bunuri urmăribile. Se observa ca definitia din Codul de procedura fiscala este semnificativ diferita de definitia insolvabilitatii din Codul civil. Daca un debitor fiscal este declarat insolvabil, conform art. 176 alin.2-5 din Codul de procedura fiscala, se procedeaza mai intii la scoaterea creanţei din evidenţa curentă şi trecerea ei într-o evidenţă separată.

Executarea silită se întrerupe, organele fiscale avind obligaţia ca cel puţin o dată pe an să efectueze o investigaţie asupra stării acestor contribuabili, care nu constituie acte de executare silită, iar in cazurile în care se constată că debitorii au dobândit venituri sau bunuri urmăribile, organele de executare vor lua măsurile necesare de trecere din evidenţă separată în evidenţa curentă şi de executare silită. Dacă la sfârşitul perioadei de prescripţie nu se constată dobândirea unor bunuri sau venituri urmăribile, organele de executare vor proceda la scăderea creanţelor fiscale din evidenţa analitică pe plătitor. Scăderea se face şi în cursul perioadei de prescripţie în cazul debitorilor, persoane fizice, decedaţi sau dispăruţi, pentru care nu există moştenitori care au acceptat succesiunea. Suntem, deci, in prezenta unei liberari de datorie fiscala care priveste toate datoriile la fisc ale contribuabilului. In mod evident, pentru aceleasi ratiuni, ar trebui aplicata, prin analogie, aceesi solutie si celorlalte datorii. Si aceasta insolvabilitate de factura speciala poate fi constatata, cu efect erga omnes sau contestata intr-o executare silita, dupa disctinctiile si procedura de mai sus.

3. Financial Services Users Group, intr-un raport din 2013 bazat pe studiul celor de la London Economics, spunea ca, “in chestiunea supra-indatorarii si a insolvabilitatii simplilor particulari elementul economic nu trebuie sa primeze elementului uman si suferintelor fiintelor umane afectate de supra-indatoare”. In definitiv, un simplu particular nu este o corporatie pentru care salvarea de la pieire are doar ratiuni economice. In cazul simplilor particulari, sunt chestiuni sociale si familiale, precum si chestiuni de natura psihologica mult mai importante decit cele economice.

Supra-indatorarea poate fi o experienta traumatica pentru consumator. Oficial si aproape exclusiv, acesta poarta toata vina pentru situatia in care se afla. El este blamat, stigmatizat, facut responsabil pentru toate consecintele pe care le determina starea sa de supra-indatorare : creditorii nu isi mai pot obtine emolumentul (profitul) sau nu isi mai pot plati propriile datorii, familia datornicului nu mai are surse financiare suficiente pentru a-si sustine costurile propriului standard de viata, este aruncata in strada de creditori etc. Dar nu intotdeauna consumatorul este singurul responsabil pentru starea sa de supra-indatorare. De fapt, cele mai multe situatii de acest gen sunt generate conjuncturi si hazard, precum si de iresponsabilitatea imprumutatorilor. Omul secolului XXI consuma (uneori in exces) pentru ca este fie nevoit sa o faca, fie incurajat sa o faca.

De aceea, un regim legal aplicabil consumatorilor inocenti aflati in dificultate financiara tine chiar de drepturile fundamentale ale cetatenilor. Respectul acestor drepturi, demnitatea fiintei umane si echitatea, ca element intrinsec al legii, contractelor si hotaririlor judecatorilor, trebuie sa fie fundamentele acestui regim legal.

Nu este admisibil ca un consumator inocent sa fie evacuat din locuinta proprie fara a i se dea posbilitatea de a se pune sub protectia unei instante independente. Nu este admisibil ca si dupa executarea silita a casei (ori a celorlalte bunuri de valoare mai mica, dar importante pentru subzistenta sa si a familiei sale), un consumator sa fie urmarit silit, la infinit. Si, in fine, nu sunt admisibile mijloacele violente, ne-oneste si rau conduse de colectare a creantelor, care ar putea degenera in hartuirea debitorului si a familiei sale sau in prejudicii fizice ori morale aduse debitorului si familiei sale. Creditorul trebuie sa accepte responsabilitatea unei creditari iresponsabile sau nepotrivite care a „ajutat” la crearea starii de supra-indatorare a debitorului. Acest creditor trebuie sa suporte o parte din riscul co-generat de el atunci cind a creat rating acolo unde nu era cazul.

Sa ne reamintim ca asa a fost cazul creditelor in franci elvetieni, o moneda exotica, fara circulatie efectiva in tari ca Romania. Aceste credite sunt interzise de Codul consumului din Franta. Incepind din 2013, aceasta tara a interzis creditele in monede non-euro, lasind aplicabile, totusi, doua exceptii : (i) in cazul in care imprumutatul ar realiza cea mai mare parte a veniturilor in acea moneda sau ar detine o proprietate in moneda imprumutului; (ii) in cazul in care chiar imprumutatorul/creditorul si-ar asuma riscul devalorizarii (?!!!). Chiar si in aceste cazuri, legiuitorul francez pune in sarcina creditorului obligatia de a-l informa in prealabil pe consumator asupra riscurilor fluctuatiei monedei de plata si asupr posibilitatii conversiei creditului in moneda nationala. In Romania anilor 2007 – 2008, un consumator care nu se califica pentru in credit in euro, intrucit nu intrunea conditia gradului maxim de indatorare, se califica pentru un credit in CHF, de aceeasi valoare reala; riscul acestui consumator, acelasi indiferent de moneda de plata, a fost evitat prin speculatia reglementarii si crearea unei bonitati artificiale; similar a fost cazul creditelor cu perioade de gratie de 1-4 ani, pentru care ratingul si gradul de indatoare nu se calculau in functie de totalul platilor pe care trebuia sa il faca debitorul – dobinzi, comisioane si rata din principal – ci doar in functie de dobinda si celelalte costuri platibile pe parioada de gratie; s-a vazut in practica rezultatul – cresterea exploziva a ratei creditelor neperformante, adica a debitorilor aflati in stare de supraindatorare. Iar in prezent acesti creditori sunt aparati la baioneta de BNR si de lobby-ul bancar, cu riscul anatemei si pierderii totale a increderii in intregul sistem bancar. Totul in defavoarea consumatorului rezident in Romania.

In practica relativ recenta a CEDO s-a decis ca legislatia protectiei debitorului in calitate de consumator este primordiala in ordinea de preferinta normelor de protectie si garantare a dreptului de proprietate. O norma interna care ar inversa aceasta ordine de preferinta ar incalca CEDO. Aceasta este solutia pronuntata in speta Bäck vs. Finlanda (20/7/2004). Curtea de la Strasbourg arata ca privarea de proprietate suferita de reclamant poate fi considerata ca fiind justificata de un interes public/general in conditiile in care legea finlandeza a ajustarii datoriilor simplillor particulari (1993) urmarea, in mod evident, un interes social si economic legitim. Daca reglementarea interna a Frantei nu se poate exporta decit ca argumentatie in procesele pe tema inghetarii cursului leului fata de francul elvetian, decizia CEDO, chiar daca priveste in mod concret Finlanda, este aplicabila si in Romania, asa cum rezulta din art. 20 din Constitutie. Acesta este, de altfel, primul si cel mai important mijloc juridic prin care un consumator aflat in situatie de supra-indatorare sau de insolvabilitate se poate apara de principiul raspunderii nelimitate pentru datorii, reglementat de art. 2324 alin.1 Cciv : pentru contrarietate cu CEDO, norma noastra interna poate fi inlaturata de la aplicare. Daca un consumator roman se afla in situatia de a fi urmarit ad infinitum de banca, de fisc, de furnizorul de utilitati sau de colectorul de creanta, si nu mai exista bunuri sau venitori care sa faca sustenabila o asemenea urmarire, el se poate apara de raspundere invocind speta Bäck vs. Finlanda si, deci, inlaturarea de la aplicare a art. 2324 alin.1 Cciv. Cel mai simplu va fi sa formuleze, in acest sens, o opozitie sau un apel la hotarirea de incuviintare a executarii silite ori, post factum, o contestatie la executare.

Debitorul trebuie sa plateasca atit cit poate (cit mai mult, transparent si organizat, sub controlul unei autoritati independente), iar creditorii trebuie sa accepte ca, dupa finalizarea acestor eforturi si descarcarea de datorii a debitorului, sa isi marcheze pierderile, mai ales ca acest lucru ar reduce costurile cu privizioanele, cheltuielile cu onorariile si alte costuri legale ori logistice. Un debitor trecut prin purgatoriul supra-indatorarii, eliberat de datorii si de stigmatul falimentului, poate redeveni client al bancilor, consumator de marfuri, platitor de taxe si de utilitati, cetatean onest.

Nota:

A se vedea : http://www.juridice.ro/286643/liberarea-debitorului-prin-darea-in-plata.html (16 oct 2013, 12.549 citiri) si http://www.juridice.ro/286646/liberarea-debitorului-prin-constatarea-insolvabilitatii-deconfiturii.html (17 oct 2013, 5820 citiri), vizitat de mine ultima oara ape data de 9 martie 2016.