Ghid pentru părinți. Cum îi ajutăm pe copii să se descurce în viață fără să-i sufocăm
Mulți dintre noi ne-am spus că nu vom fi părinții aceia care controlează totul, care intervin la fiecare pas, care „rezolvă” viața copilului. Știm, la nivel teoretic, că o astfel de atitudine sufocă, nu ajută. Și totuși, în viața de zi cu zi, depășim mereu limitele.
Când copilul e supărat, frustrat sau pur și simplu nu știe încotro s-o apuce, intervenim din reflex. Spunem ceva, oferim sfaturi necerute, corectăm, dăm buzna ca să „salvăm” situația, știm noi mai bine.
Facem echilibristică zi de zi, încercăm să nu fim nici prea mult, nici prea puțin. Suntem mereu între „vreau să îl las să învețe singur”, dar „nu pot să-l las să se chinuie”.
Un nou studiu, publicat în Child Development, analizează reacțiile adolescenților la comportamentul „prea grijuliu” al părinților. Cercetătorii au urmărit îndeaproape un grup de adolescenți timp de șapte zile și i-au întrebat, de mai multe ori pe zi, cum se simt și cât de „prezenți” li se par părinții în viața lor.
Au analizat exact acele forme clasice de supraprotecție: intruziunea, îngrijorarea excesivă și ajutorul nenecesar. Rezultatul nu aduce concluzii confortabile pentru părinți: adolescenții au raportat o stare de spirit mai scăzută în momentele în care au perceput niveluri mai ridicate de supraprotecție parentală.
Ajutorul care nu ajută
Rezultatul cercetărilor contrazice reflexul automat al părinților. Supraprotecția nu îi face pe copii să se simtă mai bine. Din contră, este asociată cu emoții negative.
Studiul relevă și un aspect care poate trece ușor neobservat: grija excesivă funcționează ca un bumerang. Cu cât copilul trece printr-o stare de disconfort mai mare, cu atât părintele simte nevoia să intervină mai mult. Doar că aceste intervenții, percepute de adult ca fiind ajutor, sunt trăite de copil ca intruzive și ajung să întrețină disconfortul, să-l amplifice sau chiar să îl transforme în anxietate. Pe scurt, nu orice ajutor ajută.
Citește continuarea articolului AICI.