Greselile strategice ale presedintelui – esecul final al unui sistem de valori dezastruos

Asistăm în acest al doilea deceniu al secolului 21 la un dezastru politic covârşitor, un eșec fundamental al reformiștilor, conduși de președintele Băsescu. Iar eșecul este al său, nu al adversarilor săi, și nu al „întregii clase politice” pentru că „întreaga clasă politică” nu și-a propus desființarea sistemului ticăloșit, ci doar domnul președinte și susținătorii săi. Deci dacă azi sistemul este și mai ticăloșit, atunci eșecul nu este decât al său, și al nimănui altcuiva.

După cum spune Paul Romer, „A crisis is a terrible thing to waste”. De aceea, pentru ca acest dezastru să nu fie irosit, este esenţial să identificăm şi să interiorizăm lecţia sa fundamentală. Să nu ne ascundem după deget: situaţia actuală nu poate fi rezultatul unei simple erori tactice, sau de execuţie, ci a unei probleme profunde, de principiu. Există o eroare fundamentală în ADN-ul întregului efort de reformă iniţiat de preşedinte în 2004, care a condus la situaţia actuală, şi dacă nu o identificăm atunci întregul efort de 9 ani va fi fost inutil.

De ce consider actualul eşec atât de total încât se impune o revenire la principiile de bază? Din următoarele 4 motive. Efortul de reformă al preşedintelui…

1. … a avut impact nul sau negativ asupra micii corupţii, cea care este, de fapt, mult mai mare decât „marea” corupţie, cu efecte cumulate mai toxice, inclusiv la nivel de impact psihologic. Şpaga constantă, cotidiană, la spital, la poliţist, la profesor sau la controlorul din tren, este un adevărat cancer al mentalităţilor, care deformează profund fibra morală a naţiunii, şi face orice discuţii de „stat de drept” sau „ordine constituţională” desuete în ochii cetăţeanului – şi pe bună dreptate.
2. … a accentuat, în loc să atenueze, mecanismele oculte de negociere şi troc politic, între autoritatea centrală şi interesele locale şi regionale. Nicio atenţie nu a fost acordată acestei probleme intrinseci şi ireductibile a oricărei democraţii, cu rezultatul că algoritmul politic de consens între teritorii şi între teritoriu şi centru, în teorie stabilit în constituţie, a fost transferat aproape în totalitate în interiorul partidelor: informal, nedocumentat şi netransparent. Rezultat: ţara este mai baronizată ca acum 10 ani.
3. … abordarea confrontaţională, de luptă cu „sistemul ticăloşit” a condus la o întărire a poziţiilor defensive şi conservatoare („stonewalling”) şi la o sudare şi solidarizare puternică a forţelor anti-reformă. Înfiinţarea USL este în sine un eşec fundamental al politicii conduse de preşedinte, şi care ar fi trebuit să fie suficientă pentru o introspecţie şi critică profundă a întregului efort (evident contraproductiv).
4. … nu a creat o echipă, o comunitate, sau un consens pro-reformist, ci a lăsat în urmă un vid organizatoric absolut, populat doar cu intelectuali necarismatici propulsați din fotoliile lor academice mai mult de disperare decât de vreun calcul sau strategie coerentă, asumată consensual de o echipă sudată. Dl Băsescu nu are niciun urmaş politic, făcând întregul efort (că strategie nu poate fi numită) total nesustenabil.

În rezumat, bilanţul ultimilor 9 ani de eforturi reformiste este:

• Mica corupţie a crescut.
• Marea corupţie a crescut.
• Forţele conservatoare s-au sudat şi s-au întărit.
• Întregul efort este nesustenabil după ieşirea preşedintelui din scenă.

Fiecare punct din cele 4 au la bază câte o eroare de principiu şi de sistem de valori. Marea problemă este că aceste false principii sunt împărtăşite nu doar de preşedinte, ci de întreaga elită intelectuală reformistă. De aceea este cu atât mai important ca ele să fie conştientizate şi asumate ca atare.

a) Problema micii corupţii este rezultatul unei focalizări exclusive pe acţiuni la nivel global, sistemic, naţional, (transformarea instituțiilor fundamentale precum Justiția, Parlamentul, Constituția, etc.) în detrimentul preocupării faţă de cetăţean, de comunităţile locale sau regionale. Gândirea preşedintelui, şi a susţinătorilor săi este exclusiv „bird’s eye view”, în detrimentul viziunii complementare de tip „frog’s eye view”. Rezultatul este un impact foarte superficial, practic insesizabil, la nivelul vieţii de zi cu zi a cetăţenilor, ceea ce a condus, inevitabil, la dezastrul electoral din 2012. Avem de a face cu o viziune politică de tip „Casa Poporului”, focalizată pe obiective monumentale, şi ţeluri măreţe, naţionale, dar ignorând total experienţa cotidiană a cetăţeanului.

b) Problema marii corupţii este rezultatul unei abordări fundamental centralizatoare, prin care preşedintele a încercat să pună capac intereselor locale şi regionale, considerate, a priori, dăunătoare procesului democratic. Aceste interese sunt însă o realitate ireductibilă a politicii multor state, nu doar doar a celei româneşti, şi au găsit alte căi de a se manifesta, cu rezultatul unei înrădăcinări şi mai puternice a clientelei şi trocului politic în spatele uşilor închise. Avem de a face cu o viziune politică centralizatoare, de tip „top down”.

c) Problema conflictului deschis este rezultatul unei abordări revoluţionare, de luptă cu sistemul ticăloşit. Conflictualizarea rezultată a fost extrem de contraproductivă şi de toxică. Spaţiul public românesc a devenit practic irespirabil, ceea ce ar putea explica şi tendinţa de emigrare a multor cetăţeni cu comfort material, dar sensibili la tensiunea permanentă. Avem de a face cu o viziune politică revoluţionară, de tip „luptă de clasă”.

d) Problema lipsei de sustenabilitate este rezultatul unei abordări autoritare, ostilă conceptului de muncă în echipă, sau dezvoltării unei politici de cadre sustenabile. Preşedintele nu a crescut o generație de lideri tineri, din care să se poată selecta, ulterior, urmașii săi politici. Nu există o echipă, o comunitate vie, o nouă generație căreia să-i poată fi predată ștafeta. Avem de a face cu o viziune politică de tip autoritar.

Cred că imaginea de ansamblu este deja extrem de clară. Ultimii 9 ani de eforturi politice s-au bazat pe principiile unei abordări monumentale, centralizatoare, prin intermediul unei „lupte de clasă” condusă în stil autoritar.

Cu greu se putea alcătui o definiţie mai pertinentă a ideologiei comuniste.

De altfel, preşedintele Băsescu a spus-o el însuşi, în dezbaterea televizată rămasă celebră, în care admitea originile sale şi ale adversarului său (Adrian Năstase) în aceeaşi matrice valorică comunistă. Ei bine, domnule preşedinte, nici nu vă daţi seama câtă dreptate aţi avut. Dar mai grav este că majoritatea susţinătorilor dumneavoastră, dintre care unii au construit cariere pe condamnarea comunismului ca regim şi ca ideologie, continuă să împărtăşească, şi astăzi, acelaşi sistem de valori criminal, după cum chiar ei o spun. E clar că avem de a face cu o schizofrenie ideologică profundă.

„Dar ce alternativă există?”, veți întreba. Evident că trebuie acționat global, sistemic, evident că trebuie acționat central, la București, evident că trebuie luptat cu sistemul, evident că e nevoie de mână forte, de autoritate, în contextul actual, cum altfel? Ei bine, nu, nu e deloc evident, iar întrebarea în sine este cea mai bună dovadă a blocajului mintal despre care vorbim.

Alternativa există, și se numește „inițiativă”, „implicare”, „antreprenoriat”. Probabil că vă pare o idee naivă şi neserioasă. Este normal. Cuiva care şi-a petrecut viaţa contemplând şi planificând o „Casă a Poporului”, una, mare şi grandioasă, îi va fi foarte greu să schimbe vitezele, şi să înceapă să gândească în termeni de casuţe mai mici, dar mai multe, mai de bun simţ, mai umane, mai funcţionale, şi în special, în care fiinţe umane pot trăi.

Diferenţa fundamentală între cele două abordări, cea comunistă, şi cea antreprenorială, este că prima este focalizată pe principii măreţe dar abstracte şi reci, de dragul cărora elitele ajung inevitabil să calce oamenii în picioare, în timp ce a doua este focalizată pe oameni şi pe drepturile, nevoile şi interesele lor.

Deci punctul de plecare al acestei revoluţii valorice trebuie să fie oamenii, şi în particular acei oameni care au reuşit să construiască, în pofida „sistemului” din jurul şi de deasupra lor. Este vorba de acei oameni care au fost în primul rând capabili să se schimbe pe ei înşişi, şi pe cei din jur. Vrei să reformezi sănătatea? Identifică oameni capabili să reformeze mai întâi un cabinet medical, o secție de spital, un spital. Vrei să reformezi educația? Identifică oameni capabili să reformeze mai întâi propria şcoală, departament sau universitate. Şi aşa mai departe, pe toate domeniile: protecţia mediului, mediul de afaceri, etc. Puterea exemplului este mai mare decât puterea autorității.

Să inversăm deci cele patru principii comuniste de mai sus, şi să vedem care sunt oamenii care sunt adevăraţii purtători de stindard ai valorilor umane, constructive:

1. Cinste celor care gândesc și acționează local. Cei care gospodăresc scara de bloc, deși nu sunt plătiți, care se preocupă de protejarea spațiului verde din cartier, inclusiv prin petiții, reclamații sau acțiuni în justiție, care se implică în parohii pentru a ajuta săracii, bătrânii și bolnavii, fără să-i premieze nimeni, care se luptă pentru a ține o firmă mică pe linia de plutire reinvestind tot profitul, etc. Aceștia produc efecte mici dar reale, măsurabile, şi propagă în societate un sistem valoric sănătos, bazat pe muncă, modestie, perseverenţă şi respect faţă de semeni.
2. Cinste celor care acționează colaborativ şi descentralizat. Exemple sunt clusterele industriale, în cadrul cărora companii din același sector colaborează pe subiecte de interes comun (ROSENC, ICONIC, etc.). Un alt exemplu este comunitatea antreprenorială din sectorul IT, care s-a coagulat „bottom-up” în ultimii 3-4 ani, pe bază de educaţie, creativitate, competitivitate internaţională, şi învăţare continuă. Liga Studenților Români din Străinătate este un alt exemplu de construcție vie, pe bază de voluntariat, implicare directă şi patriotism. Aceste iniţiative prosperă fără control central, şi fără implicare politică, pentru că sunt focalizate pe „a construi” şi nu „a controla”.
3. Cinste celor care au răbdarea și perseverența pașilor mărunți dar siguri, evitând salturi glorioase dar hazardate. Un exemplu celebru este dr. Raed Arafat, care a început cu o singură mașină, la Târgu-Mureș, în septembrie 1990. Nimeni pe atunci nu își propunea să revoluționeze nimic, ci doar să salveze azi o viață, mâine două, etc. Și așa s-au pus bazele unui sistem care, spre deosebire de multe din reformele mărețe întreprinse de dl președinte, are șanse de a supraviețui oricărei schimbări politice, pentru că a fost construit pe baze sănătoase, organic, de jos în sus.
4. Cinste celor care înțeleg importanţa muncii de echipă. Sustenabilitate înseamnă a construi o echipă, o comunitate, o cultură organizațională coerentă, bazată pe un sistem de valori împărtășit și viu. Cei care înţeleg aceasta sunt antreprenorii de succes, precum Radu Georgescu, Florin Talpeș, Mircea Tudor, și mulți alții ca ei, mai puţin cunoscuţi, inclusiv din mediul non-profit (Alin Uhlmann-Uşeriu, Eugen David, etc.). Radu Georgescu, spre exemplu, a construit mai multe companii de la zero, și după ce le-a dezvoltat până la o talie critică, le-a vândut, acestea devenind complet autonome de ghidarea sa, tocmai pentru că a știut cum să construiască echipele. Dl. președinte Băsescu ar fi avut foarte multe de învățat de la Radu Georgescu, de la Alin Uhlmann-Uşeriu şi de la Eugen David, dacă s-ar fi „coborât” vreodată la nivelul lor.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro