Holocaustul din Romania si mastile aceluiasi diavol

La propunerea unui deputat al FSN, in 1991 Parlamentul Romaniei pastra un moment de reculegere in memoria maresalului Ion Antonescu ca semn de multumire pentru “serviciile” aduse statului roman. Abia iesite de sub poala unei dictaturi comuniste absurde, institutiile noului stat democratic se grabeau sa-l recupereze pe un alt dictator, ale carui decizii au influentat tragic viata a sute de mii de romani.

Mai multe masti

In 1940, statul condus de maresalul Ion Antonescu promulga prima lege cu caracter antisemit, urmata de o serie de pogromuri, la Bucuresti, Iasi, Galati sau Dorohoi, si de deportari ale evreilor si tiganilor din Romania. Rezultatul? Peste 250.000 de evrei romani si cateva zeci de mii de tigani au murit in acei ani. O tragedie care, in urma curgerii istoriei, a devenit unul dintre cele mai sensibile subiecte ale Romaniei post-comuniste.

Disparitiei dictaturii antonesciene i-a urmat in scurt timp impunerea unui sever regim comunist. Vreme de 50 de ani, ideologii comunisti au inlocuit criteriile rasiale folosite de catre guvernarea Antonescu cu criteriile luptei de clasa. Fascismul era in primul rand anticomunist si antimuncitoresc, abia in ultimul rand fiind amintit antisemitismul de catre manualele de istorie ale Romaniei anilor ’80.

Beneficiind de sprijinul miliardarului roman Iosif Constantin Dragan, un colaborator apropiat al dictaturii comuniste, imaginea regimului Antonescu este remodelata in Romania de dupa 1989. Proces sprijinit de revigorarea partidelor nationaliste a caror ideologie de extrema dreapta echivala in fapt cu imaginea aceluiasi diavol, care si-a schimbat doar masca. Caci poetii de curte ai dictatorului Ceausescu devenisera, dupa 1989, inflacarati suporteri ai memoriei dictatorului Antonescu.

Trei presedinti, o singura parere

Purtat insa de dezideratul integrarii europene, care beneficia de un larg suport popular, statul roman intra, dupa cateva ezitari provocate de presiunile exercitate de partidele extremiste, in normalitatea recunoasterii si asumarii greselilor din trecut.

Tonul a fost dat de presedintele Emil Constantinescu, in aprilie 1997, apoi de presedintele Ion Iliescu care a infiintat in 2004 Comisia pentru Studierea Holocaustului in Romania.

Alexandru Florian, directorul Institutului National pentru Studierea Holocaustului din Romania, a rezumat concluziile raportului rezultat: “In ceea ce priveste soarta evreilor originari din Romania incepand cu toamna anului 1940, comisia Wiesel a concluzionat ca soarta evreilor romani si ucrainieni, pentru ca in teritoriile respective erau si evrei de origine ucraineana, a fost sub directa responsabilitate a guvernului Ion Antonescu si ca, in cadrul unora dintre evenimentele grave care au dus la exterminare ceea ce s-a intamplat pe teren s-a putut petrece datorita colaborarii dintre institutiile romanesti, in special Jandarmeria si Armata, si trupele germane aflate in acele zone”.

In vara lui 2006, sub mandatul presedintelui Traian Basescu, se lanseaza competitia de proiecte pentru construirea Memorialului Holocaustului la Bucuresti, gest simbolic prin care guvernul Romaniei „si-a asumat partea de responsabilitate a statului roman din urma cu 60 de ani pentru victimele Holocaustului”.

Alexandru Florian limpezeste un subiect care a fost multi ani munitie pentru discursuri de un anume tip: „Responsabilitatea politica este indiscutabil a guvernului Romaniei din acea perioada. Daca exista o vina a natiunii romane, in nici un caz nu este vorba despre o responsabilitate care s-ar putea traduce in termeni juridici. Dupa parerea mea, Holocaustul este un proces istoric care a angrenat in sine trei componente care au relationat: pe de o parte victimele, pe de alta parte cei responsabili si pe de alta parte martorii, acele persoane care au asistat la diverse evenimente si fac parte din categoria martorilor pasivi”.

Criminali ghinionisti, criminali norocosi

Desi in Romania a existat un curent important de negare a Holocaustului, acesta “este din ce in ce mai putin vizibil dupa aparitia raportului Ellie Wiesel, deci dupa 2004”, afirma Florian. Teorie confirmata si de Peter Jacobi, sculptorul care a creat monumentul Holocaustului de la Bucuresti: „Noi am putut sa lucram fara sa fim deranjati, nimeni nu ne-a amenintat, nimeni nu ne-a deranjat, n-au fost proteste”.

Daca ignoram extremele, asa cum si merita, intrebarea aflata inca pe masa societatii romanesti se refera la existenta la Bucuresti a unui Memorial al Holocaustului, dar absenta unui Memorial dedicat victimelor comunismului. Este un subiect ce nu trebuie privit prin lentila competitiei, ci prin cea a exemplului.

Dar este un fapt ca in timp ce calaii din perioada antonesciana sunt morti, o buna parte dintre criminalii comunisti traiesc, beneficiind chiar de pensii consistente.