Iluzia denuclearizarii. De ce nu o sa iasa nimic din "prietenia" cu Coreea de Nord

Puncte cheie:

• De mai bine de o lună, presa internaţională şi, implicit, cea românească este cuprinsă de frenezia „schimbărilor politice spectaculoase” din peninsula coreeană, a momentelor „istorice”, a „începuturilor unei noi ere”, a apropierii şi „prieteniei” dintre Phenian şi Seul, a preconizatului Summit Trump-Kim (cine ar fi crezut?), ba chiar a „perspectivei Premiului Nobel pentru Pace” cuvenit preşedintelui Donald Trump;
• Observăm, din păcate, o mulţime de iluzii „la lucru”, în plină efervescenţă creatoare de scenarii superoptimiste, şi ne întrebăm dacă liniile editoriale ale marilor publicaţii şi televiziuni din Europa, Asia sau America trebuie doar să urmeze o agendă politico-diplomatică de suprafaţă, uneori atât de schimbătoare, sau să îşi pună propriul filtru de realism şi luciditate. Sunt, ce-i drept, și câteva voci mai sceptice, răzlețe, în tot acest cor al entuziasmului „momentelor istorice pe care le trăim”;
• Denuclearizarea Peninsulei Coreene este, tehnic vorbind, imposibilă. Niciun stat din lume, după 1945 încoace, odată devenit putere nucleară funcţională, nu s-a mai denuclearizat. De ce ar face-o? Nuclearizarea este un proces ireversibil, cel puţin din perspectiva tehnologiei militare nucleare. Odată ce ai dobândit tehnologia, care te-a costat atât de mult, o vei avea mereu şi vei putea oricând relua testele sau producţia de arme nucleare, chiar dacă temporar arăţi disponibilitatea de a renunţa la ele sau chiar distrugi demonstrativ un poligon ori câteva rachete nucleare, în faţa presei, pentru obținerea de despăgubiri financiare. Asta nu înseamnă denuclearizare. Odată ce deţii „secretul focului” (vorba Regelui maimuţelor, din Cartea Junglei), fie și pe un ultim „memory stick” (ca să caricaturizăm puţin situaţia), întreaga poveste cu denuclearizarea devine o iluzie vândută pe scară largă;
• Denuclearizarea este şi politic imposibilă, nu numai tehnologic. Dinastia Kim a investit masiv în tehnologia militară nucleară, fiind vorba de cel puțin 25-30 de ani de când nord-coreenii sunt înfometaţi draconic pentru împlinirea acestui vis de putere şi de supravieţuire al regimului comunist. În anii ’90, Phenianul a obținut acces la tehnologia nucleară militară a Pakistanului, așa cum a recunoscut câțiva ani mai târziu chiar Islamabadul. Cum poate să creadă cineva că Phenianul îşi va distruge definitiv capacităţile sale nucleare, gratis, doar pentru visul de pace şi prietenie din peninsula coreeană, vis avut, brusc, la Olimpiada de iarnă din februarie? Fără arme nucleare, regimul comunist ar deveni vulnerabil în sistemul internaţional. Se uită cineva la Venezuela sau la mai ştiu eu ce dictatură caraghioasă din Africa? Îi cheamă la vreun summit, le fac promisiuni de finanţare? Îi acordă cineva vreo importanţă lui Teodoro Obiang Nguema Mbasogo, dictatorul din Guineea Ecuatorială? De ce vorbim cu toţii despre Coreea de Nord? Simplu, pentru că este o putere nucleară și lumea se teme de ea. Şi va fi şi în continuare o putere nucleară, chiar dacă lui Kim îi place să se alinte acum ca mare negociator şi prieten al păcii. Fără bombele nucleare bine ascunse în baze militare din munţi nu s-ar mai uita nimeni la el şi fiţi siguri că ştie foarte bine acest lucru. În plus, fără armele nucleare, supravieţuirea regimului comunist din Coreea de Nord şi a lui Kim însuşi ar deveni incertă;
• Succesul programului nuclear l-a întărit pe Kim, deopotrivă pe plan intern și internațional, făcându-l (momentan) incontestabil și intangibil. Şi Ceauşescu sau Gaddafi tot dictatori longevivi au fost, dar nu i-a invitat nimeni în ultimii ani de viaţă la niciun summit cu Președintele SUA;
• Să presupunem acum că regimul comunist din Nord chiar ar fi dispus „să se denuclearizeze” (ceea ce eu, repet, cred că este o iluzie). Cu ce preţ, financiar şi politic, s-ar putea discuta denuclearizarea Coreei de Nord? Cine va plăti uriaşele compensaţii financiare pe care le va cere Kim? Cine îi va garanta supravieţuirea politică, lui şi regimului său? Căci fără compensaţii finaciare de ordinul zecilor de miliarde de dolari şi fără garanţii din partea Marilor Puteri că regimul va fi menţinut, chiar şi fără arme nucleare, de ce ar face-o? Dinastia Kim a „investit” masiv în capacităţile nucleare, începând de la sfârşitul anilor 80 și mai ales după 1990, când deveniseră clare prăbuşirea comunismului în Europa de Est, sfârşitul Războiului Rece şi marketizarea Chinei, iar acum tânărul Kim ar dori să profite de „dividendele” acestei uriașe investiţii strategice. Dacă cineva este dispus să creadă altceva, vom continua să vorbim şi peste câţiva ani tot despre „mari surprize” venind dinspre Coreea de Nord. De fapt, nu este nicio supriză în nimic din ceea ce se întâmplă. Nici în faptul că, din summiturile acestea, mai ales cel dintre Trump şi Kim (dacă va mai avea loc), nu va ieşi nimic;
• Administrația Trump va înțelege curând capcana legitimării internaționale a regimului criminal din Coreea de Nord, care a sfidat repetat Rezoluțiile Consiliului de Securitate al ONU (ca să nu mai vorbim de sfidarea prestigiului SUA), precum și futilitatea oricărui demers diplomatic în relația cu liderul comunist de la Phenian. „Eliberarea” în comă a studentului american Otto Warmbier, care plecase cu colegii într-o excursie de cinci zile în Coreea de Nord şi a fost arestat pentru furtul unui pliant de propagandă din camera de hotel, după o detenţie de 17 luni la Phenian[1] (a murit câteva zile mai târziu, într-un spital din SUA), stă mărturie pentru ce tip de regim au ca partener de negocieri sud-coreenii. Asasinarea fratelui lui Kim, în aeroportul din capitala Malaeziei, vorbeşte despre acelaşi lucru. Americanii se vor opri la un moment dat din această butaforie. Coreea de Nord nu ar fi atacat cu arme nucleare, juca doar pe carta ameninţării. Dar jocul „nebuniei” lor a funcţionat. În schimb, beneficiile legitimării internaționale a lui Kim – pentru Coreea de Sud, Japonia sau Statele Unite – vor fi nule iar bombele nucleare vor rămâne funcţionale sau oricum reproductibile, în timp ce marii beneficiari ai acestei teatralizări diplomatice sunt Coreea de Nord, scoasă din izolarea politică şi economică, și, așa cum am explicat pe larg într-o analiză din februarie[2], China, marea artizană a schimbării jocului strategic din Asia. O schimbare de discurs surprinzătoare şi înșelătoare, aparent generoasă şi prietenoasă, de nerefuzat, la care Washingtonul nu a găsit încă antidotul și un Exit Strategy rezonabil. Dar va găsi.

*

Cel de la sfârşitul lui aprilie nu a fost nicidecum primul summit inter-coreean de după 1953. A fost al treilea, primele două avându-l ca protagonist pe Kim Jong Il, tatăl actualului lider nord-coreean, în 2000 şi 2007. Evident, aşa cum ştim, nu s-a schimbat nimic după precedentele întâlniri la vârf Nord-Sud. De fiecare dată când li s-au terminat banii şi ajutoarele alimentare de după summiturile pentru destindere, comuniştii au ameninţat din nou cu armele nucleare, câţiva ani, apoi au acceptat un alt şi mult mai spectaculos „summit al păcii” cu vecinii capitalişti din Sud. Probabil, Coreea de Nord este din nou în faliment şi are nevoie de bani. De mulţi bani, de data aceasta, după cât de amplă este piesa de teatru în care a acceptat să joace Kim Jong Un.

Voi începe abrupt, spunând că atâta timp cât există regimul comunist din Coreea de Nord nu vor fi posibile nici unificarea peninsulei, nici denuclearizarea, nici pacea reală, credibilă. Vor fi doar oportunităţi de imagine pentru liderul local de la Phenian şi pentru liderii sud-coreeni sau occidentali care acceptă „teatrul”, precum şi o mulţime de subiecte de presă, cu o anumită audienţă, ce-i drept.

Dar să vedem cele trei obiective anunțate. Să le luăm pe rând. Cei doi lideri au zis că au făcut pace și au semnat solemni niște declarații bombastice, pe o coală de hârtie. Nici teoretic, nici practic, aceasta nu înseamnă pace. Pacea înseamnă, după un război, negocierea și adoptarea unui Tratat de Pace. Iar Tratatele, în cazul războaielor, sunt procese de negociere complexe, susținute de echipe de experți (juriști, militari, economiști, istorici etc.) care stabilesc, printre alte clauze, despăgubiri de război. Războiul Coreean a început în 1950 prin atacul Nordului comunist asupra Sudului. Au murit aproape două milioane de oameni, coreeni, chinezi și americani. Milioane de familii au fost distruse. Nu văd cum un Tratat de Pace nu ar consemna acest adevăr istoric simplu și nu ar stabili consecințele acestuia. Tot Coreea de Sud și americanii trebuie să plătească şi pentru această „pace”, după 65 de ani, aşa cum au plătit şi pentru război?

Doi. Colaborarea politică și economică a celor două Corei. Greu de crezut. Pur și simplu nu au cum să colaboreze și să comunice la nivelul economiilor și societăților lor cu adevărat, profund şi direct, ci doar formal, schițat și prin gesturi simbolice, făcute la vârf. O adevărată colaborare ar presupune deschiderea Coreei de Nord spre Sud (companii, universităţi, societate civilă?!) şi liberalizarea sistemului comunist, ceea ce este imposibil de imaginat. Ar echivala cu sinuciderea regimului de la Phenian.

Trei. Denuclearizarea, cireașa de pe tort. Iluzia supremă, în fapt. Așa cum am explicat anterior, în opinia mea în această fază nu mai este posibilă o denuclearizare reală și credibilă (poate ar mai fi fost posibilă acum 10-15 ani), ci doar una de imagine, pentru presă și pentru un public mai naiv. Nu pot să cred că Statele Unite ar putea cădea într-o asemenea capcană, la capătul căreia li se vor spune, de la Phenian, Beijing şi Moscova, sau poate chiar de la Seul într-o zi, că amenințările de securitate în peninsulă s-au încheiat şi că este cazul să se încheie și prezența militară strategică americană în regiune, că nu mai este nevoie de garanțiile de securitate ale SUA, moment în care China ar prelua definitiv supremația în Asia și Pacificul de Vest iar regimul comunist din Coreea de Nord ar fi salvat pentru o lungă perioadă de timp.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro