În 2020, inflația din România era aliniată cu cea a țărilor vecine. În 2026 suntem cu mult peste vecinii noștri. Ce a mers atât de prost la noi?

În martie 2026, inflația a fost de aproape 10% în România, în timp ce în Ungaria a fost de 1,8%, în Slovacia de 3.7%, și de 4% în Bulgaria. Asta, deși în urmă cu 6 ani România era cu inflația sub Bulgaria, Slovacia sau Serbia. Ce a mers atât de prost la noi de am ajuns campionii nu ai regiunii, ci ai UE la inflație?

Nimic „mistic” nu s-a întâmplat, pe scurt. A fost un amestec concret de trei lucruri pe care le-am gestionat mai prost decât vecinii noștri: liberalizarea energiei, politica fiscală (deficitele fiscale) și creșterile salariului minim și a celor din sectorul bugetar.

Împreună, acestea continuă să împingă inflația noastră mult peste nivelul regiunii.

Energie: liberalizare proastă, apoi șocuri repetate

Marele salt al inflației din România începe cu liberalizarea eșuată a pieței energiei electrice și gazelor, care a generat creșteri de prețuri mult mai mari și mai haotice decât în ​​țările similare, chiar înainte ca șocurile din Ucraina și Orientul Mijlociu să lovească complet.

Plafonarea prețurilor și schemele de compensare au fost tardive, complexe și doar parțial eficiente, astfel încât o parte mult mai mare din șocul energetic angro s-a scurs în facturile cu amănuntul decât în ​​Bulgaria sau Ungaria, unde guvernele au intervenit mai rapid și mai agresiv.

Fiecare nou șoc global (Ucraina, apoi Iran/Orientul Mijlociu) a adăugat un alt nivel de presiune asupra combustibililor și utilităților, în timp ce moștenirea primei liberalizări proaste menține prețurile de bază ridicate.

La 1 ianuarie 2021, când piața de energie electrică pentru consumatorii casnici a fost declarată „complet liberalizată”, protecțiile anterioare au dispărut brusc pentru mulți clienți, care s-au trezit cu oferte scumpe și comunicare confuză.

Acel moment 2020–2021, cu liberalizare formal corectă, dar prost pregătită (informare slabă, reglementare neclară, concurență imperfectă), a generat scumpiri rapide la electricitate și gaze pentru gospodării. Acestea s-au transmis în lanț în toate prețurile, exact când veneau și șocurile post‑Covid și apoi Ucraina. De aici afirmația că „marele salt” al inflației românești pleacă de la felul în care am făcut liberalizarea, nu de la ideea de liberalizare în sine

Dominanță fiscală și deficite gemene cronice

Spre deosebire de vecinii care au folosit perioada post-Covid pentru consolidare, România a înregistrat deficite bugetare foarte mari timp de ani de zile și a intrat în șocul energiei/inflației cu una dintre cele mai mari deficite gemene din regiune (buget + cont curent). Acest lucru face ca moneda și inflația să fie mai sensibile la orice șoc.

Pentru a acoperi decalajul, guvernul a apelat la creșteri generale ale impozitelor indirecte (TVA de la 19% la 21%, accize mai mari la combustibil, alcool etc., impozit pe dividende mai mare, micro-schimbări), care au împins mecanic nivelul prețurilor în sus și l-au menținut la acesta; vecinii au avut tendința de a utiliza măsuri mai specifice sau o consolidare mai timpurie.

Deficitele mari și persistente înseamnă că primele de risc rămân ridicate: România plătește mai mult pentru datorie, ceea ce influențează costurile creditului local și deciziile privind prețurile, în timp ce BNR are mai puțin spațiu de relaxare a politicilor în comparație cu Ungaria sau Polonia.

Prețuri administrate, indexare și politica salarială

Multe prețuri „administrate” (tarife la energie, servicii locale, tarife publice) au fost ajustate în trepte mari și neuniforme după ce au fost ținute la un nivel scăzut, generând creșteri bruște ale IPC; acest model este mult mai pronunțat aici decât în ​​Bulgaria sau Slovacia.

Salariul minim și veniturile din sectorul public au crescut la rate nominale ridicate în încercarea de a „recupera decalajul”, ceea ce este de înțeles din punct de vedere politic, dar, într-o economie cu deficit ridicat și inflație ridicată, alimentează o dinamică locală a salariilor și prețurilor mai puternică decât în ​​țările comparabile.

Prețurile alimentelor reprezintă un caz special: analizele arată că inflația alimentelor din România în 2025-2026 este de 2-3 ori mai mare decât media UE, determinată de o combinație de energie, transport, structuri fragmentate de comerț cu amănuntul și o aplicare slabă a legii concurențiale; acesta este motivul pentru care decalajele IAPC față de vecini sunt atât de mari chiar și atunci când prețurile mărfurilor importate scad.

Politica monetară și așteptările

BNR a menținut o rată a dobânzii de politică monetară relativ ridicată, dar a pornit de la o poziție inconfortabilă (Banca a ratat repetat ținta de inflație), aflată și sub umbra dominației fiscale.

În ultimele ieșiri publice, Guvernatorul a majorat constant ținta de inflație, iar comunicarea Guvernului este mai mult decât inconsistentă (promisiuni de reduceri de impozite urmate de majorări, pachete de urgență insuficient explicate)- ceea ce face ca firmele să îți ajusteze prețurile în sus mai rapid și să le reducă mai lent, consolidând percepția că „România este o țară inflaționistă”.

BNR ține dobânda sus (6,5%), dar pentru piețe asta nu „sună” la fel de convingător ca în Polonia sau Cehia, pentru că vine la pachet cu deficite mari, taxe inflaționiste și mesaje mixte dinspre guvern

Raportul asupra inflației arată că o mare parte din inflația curentă vine din șocuri administrativ‑fiscale (TVA, accize, tarife la energie), pe care dobânda BNR le poate tempera doar parțial; BNR spune explicit că nu vrea să „omoare” economia pentru o inflație produsă de guvern.

Analizele Allianz Research plasează România printre cele mai vulnerabile economii din CEE: deficit bugetar mare, deficit de cont curent mare, datorie publică în creștere, cea mai mare inflație din UE – toate acestea erodează încrederea că inflația va reveni ușor la țintă.

Când ai ani la rând în care inflația este peste țintă și peste mediana regiunii, iar banca centrală își tot revizuiește prognozele în sus, agenții economici încep să creadă că „6–8% inflație e noul normal” și își indexează așteptările în consecință.

Ce e „dominanța fiscală” în cazul României

În teorie, dominație fiscală înseamnă că politica fiscală (deficitele, taxele, cheltuielile) pune așa de mare presiune pe economie și pe datorie încât banca centrală nu mai poate urmări doar stabilitatea prețurilor, ci e forțată să „acomodeze”: să nu crească prea mult dobânzile ca să nu destabilizeze finanțarea statului.

Dacă BNR ar ridica mult peste 6,5% dobânda, costul serviciului datoriei publice ar exploda, ratingul ar fi sub presiune și ar apărea suspiciunea de „monetizare” a datoriei dacă, la un moment dat, ar fi forțată să relaxeze; tocmai acest context îi limitează marja de manevră.