A arătat micul clip și părinților, care au fost uimiți, fiindcă nu știau că așa ceva este posibil și chiar la o rezoluție decentă.
Actorul Val Kilmer va fi „readus la viață” digital pentru un nou film
Nu este un exemplu izolat și fenomenul nu este limitat la experiența personală. Despre învierea digitală s-a vorbit și când este vorba despre oameni faimoși, și nu doar într-un singur caz. Spre exemplu, actorul Val Kilmer, care a murit în 2025, va fi „readus la viață” digital pentru un nou film, iar familia și-a dat acordul pentru asta.
Există mai multe aplicații și instrumente AI care „animează” în mai multe feluri fotografii și complexitatea lor diferă.
În unele cazuri, oameni din fotografii convenționale se mișcă, clipesc, zâmbesc și fac diverse gesturi, iar pentru asta este suficient să încarci poze în discuția cu un chatbot sau într-o aplicație și să-i dai instrucțiuni cât mai detaliate.
Cele mai multe aplicații oferă și versiuni gratuite, având însă o limită maximă de utilizare pe zi. Pentru aplicațiile mai complexe (care combină video și audio) este nevoie de abonament.
Pe TikTok a circulat un trend AI în care utilizatorii încărcau două poze (una cu ei, una cu o rudă), iar un site AI genera un video cu „îmbrățișare” sau altă interacțiune între cele două imagini.
Există și platforme cum ar fi Eleven Labs unde, pornind de la o înregistrare de câteva minute cu vocea unei persoane, soft-ul AI poate simula discuții cu acea persoană.
Aplicații precum HereAfter AI le permit user-ilor să-și înregistreze vocea povestind o mulțime de lucruri din viață sub forma unor interviuri simulate. După ce acele persoane nu mai sunt, rudele pot conversa cu avatarul, discuțiile având la bază ce a spus persoana în aplicație.
De ce au prins la publicul larg aceste aplicații?
Dincolo de curiozitate apare o întrebare. De ce sunt oamenii fascinați de aceste aplicații care permit o readucere simbolică la viață a rudelor decedate?
Identitatea noastră este construită în conversație cu persoanele pe care le iubim, iar pierderea lor este o experiență profund dureroasă, care ne poate schimba viața, explică pentru HotNews, Cristina Voinea, doctor în filosofie, cercetătoare la centrul academic Uehiro Centre for Practical Ethics, Universitatea din Oxford. „Doliul este o perioadă dificilă, în care reînvățăm cum să trăim și cum să găsim sens într-o lume în care cei pe care îi iubim nu mai sunt. Iar orice legătură pe care reușim să o păstrăm cu ei ne poate aduce un strop de stabilitate și alinare într-o realitate care pare, pentru o vreme, întoarsă pe dos”.
Tehnologiile, mai spune ea, sunt folosite de mult timp pentru a păstra ceva din cei ce au murit și tocmai de aceea păstrăm fotografii sau înregistrări audio cu cei dragi care nu mai sunt. Toate acestea sunt modalități prin care „înghețăm” în timp sau arhivăm o anumită ipostază în care ei s-au aflat.
Tehnologiile de AI ating nevoi psihologice foarte profunde, explică cercetătoarea.
„Odată cu inteligența artificială, mai ales cu modelele mari de limbaj, apar instrumente care nu doar arhivează, ci pot reconstitui fragmente din identitatea celor morți (și nu numai): texte generate pe baza mesajelor cuiva, voci sintetizate din înregistrări, chiar și avataruri care imită stilul de comunicare al unei persoane”, spune Cristina Voinea,
„Aceste tehnologii care promit o „readucere la viață” simbolică a celor decedați au prins la publicul larg pentru că ating nevoi psihologice foarte profunde, mai ales în doliu, când mintea caută sens, continuitate și alinare. Moartea e un eveniment greu de acceptat. Iar tehnologia ne permite ca pentru câteva minute să ne imersăm într-o realitate în care putem avea un contact, chiar dacă iluzoriu, cu cei ce nu mai sunt”, a conchis Voinea.
„Creierul nostru caută prezența celui pierdut”
Despre fascinația pentru readucerea la viață a oamenilor dispăruți ne-a vorbit și Cătălina Dumitrescu, psiholog și psihoterapeut și autor al cărții „Prețul libertății”.
Pot fi multe moduri de a face asta: audio, avataruri, video din poze, și chiar chatboți antrenați pe stilul și gândirea persoanei.
„Aceste tehnologii ne mențin o continuitate a sistemului de atașament, creierul nostru caută prezența celui pierdut întrucât suferința este greu de tolerat și gestionat. O fotografie animată sau o voce generată produce o iluzie a prezenței celui care a murit, prezență care ne calmează temporar durerea separării”, susține Cătălina Dumitrescu.
Psihoterapeutul consideră că – folosite cu discernământ – aceste aplicații pot oferi un ritual de rămas-bun, mai ales când despărțirea a fost bruscă. Ele ajută la reducerea temporară a anxietății de separare și au valoare memorială în familie pentru copiii care nu au cunoscut persoana respectivă.
Ea a dat și un exemplu despre care a citit recent, un tată care a fost diagnosticat cu o boală gravă și mai avea puțin de trăit a ales să antreneze un chatbot cu modul său de a gândi și cu preocupările acestuia. Ideea era ca ulterior decesului lui, familia să traverseze mai ușor durerea pierderii, folosind acest chat antrenat spre a le oferi „iluzia continuității” până când durerea pierderii nu mai era așa copleșitoare
Există însă riscuri și trebuie să fim atenți cât de departe mergem, spune Cătălina Dumitrescu.
„Acolo unde tehnologia nu mai susține doliul, ci îl înlocuiește sau îl îngheață va întârzia acceptarea finalității, adică creierul va intra într-o stare de așteptare a unui răspuns. Alte riscuri asociate sunt reactivarea repetată a durerii, cu fluctuații între consolare și prăbușire. În aceste condiții, există risc de retragere socială, dar și de intensificare a mecanismelor de idealizare a celui decedat”.
„Cedăm cele mai intime fragmente ale vieții noastre”
Un risc serios este legat de modul în care sunt folosite datele personale atunci când încărcăm multe fotografii de familie, fragmente de text sau clipuri video, avertizează Cristina Voinea de la Uehiro Centre for Practical Ethics. Cedăm companiilor date personale prețioase, fără a ști apoi unde ajung.
„Ca în cazul mai tuturor aplicațiilor digitale, există riscuri serioase legate de datele personale pe care le cedăm și pe care companiile private le adună și procesează. Când încărcăm multe fotografii de familie, fragmente de text sau clipuri video în aceste platforme, nu oferim doar imagini sau clipuri, ci și informații intime despre relațiile și obiceiurile noastre, despre evenimente private și despre cei care poate nici măcar nu și-au dat consimțământul să fie incluși”, afirmă Voinea.
„Unde este marea problemă? Din astfel de date se pot deduce preferințe, vulnerabilități emoționale și tipare de comportament, care pot fi folosite pentru a crește „angajarea” pe platformă sau pentru marketing”.
Voinea explică și faptul că riscul și mai mare constă în lipsa de transparență: utilizatorii nu știu mereu cum sunt procesate datele lor personale, cât timp sunt păstrate, dacă sunt folosite pentru antrenarea modelelor mari de limbaj, dacă pot fi partajate cu terți sau ce se întâmplă cu ele dacă firma se vinde, își schimbă politica sau se închide. „Practic, ajungem să cedăm unele dintre cele mai intime fragmente ale vieții noastre, inclusiv felul în care trăim moartea cuiva drag, unor entități private asupra cărora nu avem niciun control”.
Un risc: nu știi dacă e real sau nu
Mai este un pericol, deloc de neglijat. Aceste aplicații pot crea dependență emoțională, mai ales pentru că sunt folosite în contexte de vulnerabilitate maximă, imediat după moartea cuiva apropiat, când nevoia de alinare și de continuitate este foarte puternică.
În plus poate apărea un risc aparent trivial. E real sau nu? Dacă ai participat la elaborarea „readucerii la viață” ești informat. Dar dacă nu, dacă ești doar „un consumator”?
„Riscul este mai mare în cazul copiilor sau al altor persoane vulnerabile, care nu au suficiente resurse critice sau alfabetizare digitală pentru a înțelege clar cu ce interacționează: nu cu persoana reală, ci cu o simulare construită din date”, mai explică Voinea.
Autoarea Cătălina Dumitrescu vorbește despre un fapt ce nu trebuie neglijat: comunicarea cu cel decedat prin aceste metode oferă o recompensă rapidă, și transformă interacțiunea cu un avatar care oferă un răspuns imediat, fără efortul real al vieții, fără fricțiune și fără vulnerabilitatea relațiilor umane, ceea ce face ca viața reală să pară prea lentă și prea puțin stimulativă.
Trăim, crede Dumitrescu, „o cultură a nemuririi și a tinereții veșnice”, a obsesiei pentru prelungire, optimizare și evitarea suferinței. În acest mod este alimentată industria așa-numită „digital afterlife”, a mai spus Cătălina Dumitrescu.
