In jurnale toata lumea se imbolnaveste

Un Altfel de Jurnal al lui Matei Călinescu a rămas pe masa mea de lucru deși l-am terminat acum vreo zece zile. Nu-l așez în raft lângă Portretul lui M fiindcă nu mai încape. Ca să-i fac loc, ar trebui să scot altceva.

“Raftul cu jurnale despre moarte – un mic cimitir”, îmi spun tare și sec. “Suprapopulat. Ca să mai pui ceva, dezgropi altceva, eventual ceva mai vechi”.

Mă uit la cotorul ros al cărții lui Pavese, Meseria de a trăi și mă gândesc că deși locul lui e acolo, locul ei, al cărții, e în altă parte. Cum dilemele se înmulțesc, mă întreb, nu fără o umbră de sarcasm: există într-adevăr jurnale care sunt și despre altceva decât despre pierdere și moarte?

Privirea îmi alunecă în jos, spre rafturile cu memorii, biografii, jurnale oarecare.

Orice jurnal, orice caiet în care autori celebri, dumneavoastră, cei care citiți aceste rânduri ori eu – noi toți – cu talent sau fără talent, împăcați sau în plină nevroză, astăzi sau ieri, toate textele noastre confesive sunt, la un anumit nivel, identice. Mari scriitori sau facebookiști oarecare, oameni care optează pentru sinceritatea nonşalantă ori pentru confesiunea timorată, oameni care scriu ce văd și oameni care (se) inventează – cu toții par să fi pus un pariu precipitat cu „ceva” care tinde să fie transcultural, anistoric, “obiectiv”, “tare”. Dar cu ce?

Îmi cade privirea pe o Ușă interzisă (Gabriel Liiceanu) boțită, prima ediție, citită și răscitită. O scot din raft. Dau, în imediata vecinătate, de Note, stări, zile a lui Andrei Pleșu. O scot și pe aceea. Iau și Jurnalul de la Tescani. Îl iau și pe cel de la Păltiniș, dar apoi mă râzgândesc. Pe acesta îl pun la loc.

Din raftul Cărtărescu scot – cu greu, de când am îndesat Solenoidul – toate jurnalele mai vechi și mai noi. Iau și volumele Jurnalului suedez ale Gabrielei Melinescu numai și numai pentru că Matei Călinescu le pomenește într-unUn altfel de jurnal într-o notă care mă intrigă.

Tot acolo, pe raftul cu literatură suedeză, dau de un controversat Lars Norén; dau și de Jurnalul ocult al lui Strindberg. Pe acesta îl pun pe masă fiindcă îmi amintește de o perioadă stranie din viața mea. Răsfoiesc și câteva jurnale ale unui scriitor suedez mediocru care publică la propria-i editură și care – în numele unei prietenii inerțioase – se simte îndemnat, de fiecare dată, să mi le trimită. Dau, pe un raft alăturat, de Livius Ciocârlie. A sa Bătrânețe și moarte în mileniul trei m-a mișcat, cândva, profund. Pun la îndemână și jurnalele lui Julien Green; m-au atras și m-au exasperat întotdeauna. Cu aceleași sentimente amestecate scot la vedere Jurnalele lui Eliade. În fine, ca să mă asigur că n-o să bat câmpii, pun pe masă, la dreapta mea,Cărțile crude. Jurnalul intim și sinuciderea a lui Mircea Mihăieș.

Le deschid pe rând, cu o curiozitate tot mai vagă și cu un sentiment de discomfort tot mai apăsat. Pierd vremea descifrând – adesea reinventând – însemnări cu creion subțire lăsate de mine pe marginile paginilor tipărite. Acele lungi însemnări de-acum trei, patru, cinci, șase, chiar zece ani îmi par false, excesiv de rafinate, infinit mai străine de mine decât rândurile tipărite. Pot recunoaște fraze, idei, capitole întregi, pot regăsi temperatura unui anumit jurnal, îmi pot reaminti cap-coadă întâmplări evocate, boli, temeri și vise ale acelor oameni, dar arareori pot regăsi sensul “originar” al observațiilor mele. Toate constatările proprii, toare reacțiile mele îmi par la prima lectură. Conștientizarea acestei lipse totale de identificare emoțională cu ceea ce eu însămi am trăit citind acele cărți, nu-mi cade bine.

Îmi trece prin minte că tot ceea ce am scris vreodată este profund anti-biografic. De unde și sentimentul de nerecunoaștere, de lipsă de continuitate existențială, de parcă tot ceea ce spun despre mine ar fi cu totul și cu totul inventat.

Timiditatea mea excesivă, aproape patologică, nu m-a oprit nici să țin cursuri și nici să invit la cină oameni aproape necunoscuți. Tot așa, rezinsteța mea la confesiunea semnificativă nu m-a oprit niciodată să țin jurnale.

Socializez încăpățânat, astringent, fără să cred cu adevărat în mari întâlniri; și țin jurnale de când mă știu, fără să mă confesez.

Acum că e vară, m-am autocondamnat – ca și dumneavoastră, probabil – la loisir. E, deci, vremea aceea când, nemaiavând chef să-ți pui întrebări, te trezești asaltat de supra-întrebări. Acestea survin pur și simplu din năclăiala amiezii, din briza mărilor și oceanelor, din înalturile cerurilor și din străfundurile pădurilor; niște cunoștințe vechi, ființe rătăcitoare care se întorc, în sfârșit, acasă.

Ce se întâmplă, de fapt, în orice jurnal,în orice text confesiv, indiferent de valoarea și de amplitudinea lui? Îmi pun această (supra)întrebare nu doar cu gândul la teancul de jurnale de pe masa mea, ci la toate celelalte jurnale publice sau secrete, inclusiv ale mele, la postările noastre pe Facebook, la postările prietenilor și ale prietenilor prietenilor, în fine, la toate încercările noastre – reușite sau eșuate – de a ne lua urma, scriind.

Iau o primă măsură: așez Un altfel de jurnal și Portretul lui M ale lui Matei Călinescu alături de Bătrânețe și moarte în mileniul trei a lui Livius Ciocârlie. În acestea trei știu sigur despre ce e vorba: despre moarte. Cum nu sunt nici critic literar și nici psiholog, cu restul jurnalelor stivuite acum în stânga mea nu prea știu ce să fac. Ele par să fie despre tot și despre toate. Starea de loisir în care mă aflu atrofiază, pare-se, orice urmă de impulsul hermeneutic. Sunt, în câteva rânduri, la un pas de a abandona acest text.

Plec totuși – din lipsă de altceva – de la o obsesie (sociologică) personală conturată acum câțiva ani după o perioadă de lecturi intense (dar cvasi-inutile) despre teoriile sociologice ale corpului. Îmi este din ce în ce mai clar că, astăzi, mai mult ca niciodată, orice defazare dintre trup şi identitatea noastră socială se plăteşte cu anxietatea. Din punctul acesta de vedere, aș putea spune că orice textul autobiografic urmăreștenu atât jubilaţia vieţii ori neajunsul morţii, cât un soi de şlefuire a unui habitus (pe undeva, în sensul lui Pierre Bourdieu) al devenirii: mişcări sufleteşti reflectate în afară şi mişcări sociale reflectate înăuntru, de-a lungul lungilor zile şi ani de viaţă; în întrepătrunderea cotidiană a trepidaţiilor interioare (psihice şi fizice) cu vibraţiile lumii (istorice şi sociale), trupul, Eul şi momentul istoric devin una.

Ceea ce scrii zi de zi despre tine capătă, treptat, un conținut dens, încărcat, tocmai pentru că acolo, între coperțile jurnalului, chiar și omul care pare să scrie exclusiv de dragul scrisului, caută de fapt să-și strunească – deopotrivă şi simultan – spiritul și corporalitatea. Dacă pentru unii cititori observația mea pare confuză, o reformulez:

În jurnale, toată lumea se îmbolnăvește. Într-o bună zi, între Proiectul Corpului și Proiectul Vieții apare o defazare. Apoi alta și alta. A avea, de pildă, conștiința bolii, înseamnă să accepți și să(-ți) explici – într-o formă structurată, plauzibilă și acceptabilă atât pentru tine, cel ce scrii, cât și pentru cititorii tăi – acest moment de defazare; să(-ți) explici, adică, faptul că, iată, acum trăiești în răspăr cu trupul tău care răspundea, până mai ieri, unei identități sociale fără fisură.

Biografia oricui prinde contur în tensiunea dintre cele două extreme: datoria de a trăi angajat după ce te-ai trezit născut, corporal şi simbolic, în lumea socială, şi desuetul imperativ de a dispărea, corporal – și, dacă se poate, simbolic – în neant, într-o lume de dincolo, oriunde vei fi dorind, oriunde s-o putea.

Să nu uităm că, pe măsură ce îmbătrânim, vom avea din ce în ce mai multe trupuri de administrat: trupul pe care ni-l amintim, trupul pe care îl scoatem dimineața la plimbare, trupul pe care ni-l imaginăm, trupul insomniac, cu înnebunitorul lui freamăt muscular, și multe alte trupuri – toate, carne din carnea noastră. În demnitatea ori în nevoinţa acestui complicat travaliu cotidian de acordare a cărnii cu ceea ce putemfi socialmente, apare, cred, un – l-aș numi, oarecum stângaci – simţ personal al morţii. În sens heideggerian, dacă doriţi, nici o biografie nu se poate desprinde de moartea pe care adesea nici nu o numeşte, dar de la al cărei orizont nu se poate oricum sustrage.

Exasperanta lipsă de sistematizare, schiţarea prea neglijentă, prea părtinitoare ori prea superficială a vreunui eveniment obiectiv-important, redarea – adesea în tuşe apocaliptice – a vreunui fapt interior oarecare, poartă, de bună-seamă, mărcile individualității, dar mai poartă ceva: urma inconfundabilă a morţii şi strădania anxioasă de a o acoperi, ba chiar de a o şterge. Ținând un jurnal, scriitorul învaţă, sistematic, „cu metodă”,să moară.

Tot răsfoind, în toiul verii, teancuri de jurnale, tot gândindu-mă la ce am scris și la ce n-am scris, am început să cred că redarea selectivă, preferențială, dar pe-ndelete a Vieţii presupune întotdeauna o derulare în umbră a unei metodici personale a morții. Ruminând, teoretizând, revendicând, derapând, atenuând sau exacerbând fapte cotidiene, cautăm, de fapt, înfrigurați, o „teorie a morţii”.

Și iată-mă, în sfârșit, în elementul meu.

“Aranjarea” permanentă a discursului autobiografic, reconfigurarea aceasta permanentă, tocmai prin lipsa ei de liniaritate, lasă să se întrevadă niște indicatori ai trepidaţiilor identitare, mai degrabă decât ai structurii identitare. Jurnalul, în sensul acesta, nu este o expresie a identității de sine, ci, cum spuneam, un lanț de trepidaţii. Fiecare element de reconstrucţie (și înțeleg prin reconstrucție un soi de strădanie corectoare, de a scoate un “ceva” din trecut conformându-l, interesat, “ţinutei” momentului prezent), fiecare asemenea element de reconstrucție, deci, traduce silinţa de a ne repoziţiona faţă de momentul tare al morţii, prin nesfârşite adnotări la “problema” identităţii proprii.

Să ne gândim că o revizuire autobiografică minimală este necesară la fiecare răspântie psiho-socială; la fiecare hop interpersonal; la debutul celei mai umile sarcini cotidiene. Jurnalul este, cred, din acest punct de vedere, un spaţiu al indeciziei existenţiale și al trepidațiilor identitare, chiar mai înainte de a fi un spaţiu de lămurire a vreuneidecizii (artistice, sociale, existențiale etc.). Jurnalele ar trebui să se numească “proiecte ale Eului”.

Numeroasele ipostaze ale proximităţii cu tine însuţi ocupă interstiţiul – niciodată ingenuu, adesea dezolant şi aproape întotdeauna turpid – dintre realitate şi ficţiune. Mircea Mihăieș crede că ceea îi este caracteristic jurnalului intim este starea de război. Eu, mai degrabă, aș crede că, chiar și textele confesive ale marilor autori, intuim ostare de nedeterminare încordată mai degrabă decât de o stare de război.

Acolo, între paginile caietelor personale, se nasc toţi monştri şi se pogoară toate duhurile sfinte, acolo recad din poveste toate personajele neduse la capăt – avortoni geloşi care-şi cer dreptul la răzbunare -, acolo se cicatrizează prin discurs dezhidratat ori se infectează prin discurs purulent toate loviturile primite de cel-ce-scrie în mondenul Cetății. Căci intimul înseamnă atât afecţiune şi complicitate, cât şi clandestinitate şi suspiciune, atât stupoare nedisimulată, cât şi ucigaşă rutină – şi toate aceste perechi, într-o duplicitară condiţionare reciprocă, trimit la încă şi mai dezolantaemoţionalitate.

Tot de la Mircea Mihăieş aflu că emoţionalitatea nu trimite neapărat „doar” la textul Vieţii sau „doar” la textul literar, deşi cel din urmă nu se poate constitui decât în orizontul primului. Așa este. Dar eu mai cred ceva. Mai cred că emoţionalitatea se desfăşoară, cu fierbinţeala-i caracteristică, în umbra rece a ratării de sine.

Emoționalitatea în stare frustă are toate şansele să se înscrie în galeria funestă a “patologiilor egologice”. Cum așa? veți întreba. Ei bine, eu nu cred că emoționalitatea poate fi mai mult decât ceea ce pare să fie: adică o mişcare sufletească lesne exprimabilă printr-o interjecţie şi care, prin caracterul său aleatoriu şi nepreţios, poate inhiba ca nimeni alta o voinţă literară înaltă (în cazul scriitorilor) ori o voința existențială adecvată (în cazul nostru, al tuturor).

Pentru ca emoţia cea mai sălbatică să capete “gust estetic” sau ecou existențial, pentru ca emoția să prindă crusta sidefată a expresivităţii este, poate, nevoie de geniul deopotrivă transfigurator şi răbdător, exploziv şi potolitor al marilor scriitori și al “marilor oameni” care niciodată nu împroașcă umoarea, ci o drenează maiestuos și neînduioșat. E nevoie, de pildă, de pesimismul bine temperat al unui Matei Călinescu, pentru ca strunirea emoției morții să devină nici mai mult nici mai puțin decât “o formă de bună creștere”. Mereu mi s-a părut că Matei Călinescu era stăpânit de o melancolie nepremeditată, aproape agreabilă, simțibilă cu mult înainte ca nenorocirile (moartea fiului Matthew, boala incurabilă) să se dezlănțuie.

În toate jurnalele sale, chiar și în Un fel de Jurnal (“când n-am despre ce să scriu (…) scriu despre jurnal”) Matei Călinescu scrie tăcând. Cât despre jurnalul postum, acesta încă și mai mult îmi pare a fi de o cutremurătoare discreție – un exercițiu suprem de bună creștere.

A-ţi lua urma, scriind, din trepidație în trepidație, înseamnă a deveni intim cu tine însuţi, dar și a deveni ceea ce poți, de fapt, să fii: un “bine-crescut” sau un “necioplit”. Preocupările intimiste se plătesc: fiecare culpă, fiecare traumă, fiecare obsesie şi fiecare eşec iradiază în jur și hrănește o insidioasă, atotcuprinzătoare vinovăţie care naște, la rându-i, Monstrul şi Îngerul – adică frica şi speranţa. Această frică și această speranță alimentează și consolidează raţiunea de a fi a unei savoir mourir.

Fiindcă ce altceva se ascunde în spatele fricii cotidiene dacă nu ameninţarea cu moartea, cu surparea eşafodajului de repere existențiale? Vorbind cu tine însuți, eludezi, dar chemi moartea. Dacă anxietatea sporește, va spori, proporțional, și numărul de cuvinte invocate să ţină piept groazei de anulare a Eului psihologic și creator. Avem aici un permanent joc de chemare-îndepărtare a morţii care se desfășoară – deși nu pare – aproape programatic. Se conjugă aici un reflex profund uman cu un reflex artistic, iar această conjugare va sfârşi într-un soi de algoritm care te depășește și te salvează.

În sensul acesta, orice jurnal face apel atât la îngăduința autorului său cât și la cea a cititorului, pentru că orice jurnal ne propune ceva îngrozitor: Eu sunt ceea ce tu nu poți fi, adică un care se gândește la moarte. Asta îți spune Jurnalul. Și așa se face că, mairepede sau mai târziu, orice jurnal îşi scoate autorul vinovat. Procesul pe care Kafka însuşi şi-l intentează de-a lungul jurnalelor sale nu diferă esenţial de cartea cu acelaşi nume.

Orice tip de jurnal se angajează, deci, chiar fără ştirea autorului, în căutarea unei savoir mourir. Orice jurnal trădează (sau „transpiră”) o subtilă poetică a morţii.

Totul în jurnal pare decontextualizat, mai puţin moartea care, neavând oricum un context al ei, (mi-am amintit de “indecenta” remarcă a lui Cioran: “Atât de departe se-ntinde moartea şi-atâta spaţiu ocupă, că nu mai ştiu unde să mor”) descoperă în materia confesivă un spaţiu privilegiat pe care nici măcar nu ajunge să-l revendice, fiindcă îi aparţine de drept.

Cel care ține un jurnal e un om “apăsat”. Îl apasă timpul care trece, vreo boală, vreo dragoste secretă, vreo neliniște, vreo invidie, vreun impas creator – toate cele strânse într-un jurnal semnalează un „abuz” de conştiinţă. Așadar, câtă conştiinţă, atâta ameninţare şi tot atâtea căi de contracarare a morţii. A şti înşelând (asemenea lui Ulise) e, în cazul nostru, acelaşi lucru cu a înşela pentru că, în sinea ta, ştii.

Cititorii se întreabă probabil unde sunt citatele revelatoare? Păi unde să fie? Peste tot. Pentru a ilustra acest exces de a fi tu însuţi, s-ar putea cita, la nimereală, orice filă de jurnal a oricărui autor. Deschid, deci, la întâmplare (fără referințe exacte, fiindcă nu cred că sunt relevante aici).

Livius Ciocârlie:

“După un exces oarecare, cum ar fi băutura, aseară, inima mi se strânge ca un pumn. E moartea, îmi spun. E aici, în piept, somnolentă, şi a tresărit.”

Matei Călinescu, în Portretul lui M:

“Acest caiet negru pe dinafară (…) avea să devină la figurat negru pe dinăuntru. El înregistrează rătăciri anxioase, bâjbâieli, momente de falsă speranţă şi de autentică disperare, toate pornite din dragostea pentru un copil ciudat, neajutorat, căruia abia într-un târziu am descoperit cât îi suntem de îndatoraţi: trecerea lui prin viaţa noastră s-a dovedit a fi de o natură în mare parte angelică, dar multă vreme ascunsă, şi această recunoaştere tardivă este o recunoştinţă pe care i-o vom purta până la sfârşitul zilelor noastre”.

Și, în fine, frumoasele (şi absolut tolerabilele) lamentări ale unui (mult mai tânăr) Mircea Cărtărescu:

“Emoţie violentă, lipsă de aer, frică, dar mai ales ceva inexplicabil, o durere psihică intensă, cu toate viscerele deodată, ca un dor intens şi fără împlinire. Trăim toţi sub pământ, în lumea care arde ca acizii.”

Jurnalul, din acest unghi, este răbdarea de a fi tu însuţi.

Când viaţa lui Julien Green se apropie de sfârşit, jurnalul însuşi se apropie de sfârşit. Mă autocondamn – cu un soi de masochism sălciu – să-i recitesc jurnalele aproape în fiecare an. Hedonismul lui disimulat mă fascinează și mă exasperează în egală măsură. Eforturile de acoperire şi descoperire, de găsire şi regăsire, de recuperare şi drenare a Eului sunt, la Green, de o uluitoare și încăpățânată coerenţă. Cum „tema morţii” îl constrânge şi-l plictiseşte deopotrivă, singura cale de ieşire din banal și din morbid era aceea de a se abandona temerilor profesionale zilnice. Numai că, asemeni unui uriaş mamifer marin (așa a botezat-o Livius Ciocârlie) Moartea străbate oceanul de fapt divers dominându-l, arătându-şi conturul uriaş la răstimpuri – atât cât să înspăimânte, să uimească, să aţâţe şi să disciplineze Pescarul.

Spre deosebire de Julien Green, Livius Ciocârlie se lasă prins într-un joc făţiş cu „mamiferul marin”; îl stârneşte, apoi îi dă ocol şi-l măsoară cu privirea, cu vorba şi cu citatul semnificativ – un joc spectaculos dinăuntru, însă inhibat şi monoton, văzut de pe margine. Îi lipseşte, aș spune, un anume spaţiu al ispitei păstrat îndeobşte pentru ceea ce numeam vicleşug şi fentă ulisiană în lupta cu moartea. Ştiinţa şi îngrijorările cu privire la moarte sunt, poate, la Ciocârlie, prea întemeiate pentru a mai fi seducătoare.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro