„În loc să aștept Paștele cu bucurie, am început cu un nod în gât.” Ce povestește o mamă cu anxietate

De când sunt mamă, Paștele nu mai vine cu miros de pască și energia primăverii. Vine cu liste. Liste de cumpărături, liste de făcut curățenie, liste de vizite, liste de lucruri de bifat la școală, în casă, în mine. Și, cumva, pe lista mea am ajuns să mă pun pe ultimul loc. În locul entuziasmului e un stres inexplicabil.

Îmi amintesc când eram copil. Paștele era despre mirosul ouălor vopsite, despre noile rochițe de primăvară, despre drumurile la biserică alături de părinții mei. Aveam, desigur, un sentiment vag că adulții sunt ocupați, dar nu înțelegeam de ce mama părea tot timpul pe fugă. Acum înțeleg. Stresul era cel care îi schimba vitezele.

Acum sunt mama unui băiat de școală primară. Un copil sensibil, curios și plin de întrebări despre Înviere, despre cum se face cozonacul, de ce nu mergem și noi „undeva departe de oraș, cum fac colegii mei”. Un copil care simte că urmează ceva important și se agită în felul lui – devine mai atent la detalii, mai emoțional, mai lipit de mine. Iar eu? Eu sunt, ca și el, emotivă. Încerc să fiu tot: părintele răbdător, gospodina eficientă, femeia organizată, prietena sociabilă și fiica ce se duce „cu mâna plină” la masa de Paște. Dar toate astea vin cu un preț.

Citește continuarea articolului AICI.