„În Vest, copiii violenți sunt duși în munți, nu lăsați pe străzi”. Erwin Albu, pedagog social, despre soluțiile extreme pe care Germania le aplică pentru adolescenții-problemă și de ce nu se pot aplica în România

Crima petrecută în localitatea Cenei, județul Timiș – Mario, un copil de 15 ani, a fost ucis de alți minori de 13 și 15 ani –, a produs un șoc profund, care a depășit rapid granițele comunității locale și s-a transformat într-un caz național. Reacțiile publice au oscilat între furie, neputință, dorința de pedeapsă exemplară și căutarea unor vinovați. Dincolo de emoția colectivă, cazul a adus în prim-plan întrebări vechi, dar rareori discutate în profunzime: cum ajung copiii să comită fapte extreme, ce rol joacă familia, școala și comunitatea și ce poate face, în mod realist, statul într-o societate în care violența nu mai este un accident izolat, ci un simptom?

În acest context, Erwin Albu, pedagog social și specialist în intervenții de criză, cu experiență de lucru în România și în mai multe țări din Europa de Vest, vorbește despre limitele intervenției instituționale, despre ruptura dintre generații și despre o societate care, deși declarativ preocupată de copii, produce tot mai puține cadre reale de protecție și dezvoltare.

„Situația este șocantă, dar, din păcate, nu mai este complet surprinzătoare. Trebuie să ne așteptăm la tot mai multe cazuri de acest tip, nu pentru că acești copii ar fi fundamental diferiți, ci pentru că societatea în care cresc este din ce în ce mai fragmentată, mai individualistă și mai lipsită de mecanisme de autoreglare”, spune acesta. Pedagogul subliniază faptul că există în societatea noastră tendința de depersonalizare, de cât mai puțină empatie, de individualism.

Când comunitatea nu mai vede copilul

Printre primele „gesturile reflexe” ale întregii societăți, apărute după crima din Cenei, s-a numărat căutarea unor semnale ratate. Cu toții ne-am întrebat de ce școala nu i-a văzut pe acești copii, ce nu au observat părinții, ce nu a făcut comunitatea. Ideea că fapta a fost premeditată a amplificat această nevoie de explicație, mai ales într-un sat mic, unde oamenii se cunosc, iar noțiunea „anonimatului urban” nu poate fi invocată.

„Este foarte greu să intri în mintea unui om, indiferent de vârstă, și statul nu are toate pârghiile să urmărească fiecare individ. Există o tendință de a căuta vinovați în exterior, dar, în același timp, ar trebui să ne privim pe noi ca societate, în ansamblu. Copiii sunt produsul societății noastre. Nu vin din altă parte”, explică Erwin Albu.

În opinia sa, problema nu este lipsa totală a semnalelor de alarmă, ci incapacitatea sistemică de a le gestiona într-un context în care tot mai mulți copii prezintă dereglări comportamentale, iar resursele umane și instituționale sunt limitate. „Sunt foarte mulți adolescenți care au perturbări serioase, care trec prin dereglări comportamentale, iar noi nu avem capacitatea să dublăm fiecare copil cu un adult de referință. Pe vremuri se spunea că tot satul crește un copil. Astăzi, nici familia extinsă nu mai are rolul pe care îl avea, iar legăturile dintre generații sunt din ce în ce mai slabe”.

Citește continuarea articolului AICI.