Inceputul rafuielilor

Ceea ce se întâmplă cu ICR este doar începutul. Îmi amintesc cum în 2007, la scurtă vreme după intrarea României în Uniunea Europeană, am crezut cu toții că ne vom apuca, în frunte cu clasa politică, să lucrăm pentru a alinia standardele vieții noastre la cele ale Europei. Dar politicienii aveau alte priorități. Ne-au întors spatele și au început să se lupte, ignorând urgențele și nevoile noastre, pe împărțirea prăzii. România însăși, pusă pe noua orbită, era, pentru ei, o provocare, o pradă-trufanda, care cerea, din partea acestor contorsioniști de profesie, abilități înnoite. Atunci, Grupul pentru Dialog Social a scris un Apel către clasa politică semnat de mii de oameni. Apelul acesta i-a deranjat teribil pe politicienii noștri. Acolo se spunea: „Niciodată de șaptesprezece ani divergenţa de interese dintre clasa politică […] şi binele modern şi recivilizator pe care îl merită poporul nostru după decenii de coşmar istoric nu a fost atât de mare.”

După fiecare ciclu al alegerilor, după fiecare nouă rundă de demagogie și de vane promisiuni, cei care ajung la putere ne întorc spatele, își freacă mâinile și „se pun pe treabă”. Își inspectează țara ca pe o moșie. N-au importanță continuitatea instituțiilor, truda depusă de alții, beneficiile comune. Ura lor politică e mai importantă decât binele nostru. Nu binele comun dictează comportamentul politic. Iar dacă veninul acumulat cere o răfuială simbolică, „prada” poate fi chiar și cea mai performantă instituție publică a țării. N-are nici o importanță, pentru cei care au clamat că le pasă numai de binele nostru, dacă Institutul Cultural Român a făcut ca România să existe, pentru prima oară în 20 de ani, în conștiința pozitivă a lumii. Să-l politizăm, să-l îngropăm. N-are importanță faptul că se năruie peste noapte zidurile construcției înălțate cu trudă, pasiune și competență. N-are importanță dacă, măsurând cu măsura patriotismului, ceea ce se întâmplă acum cu ICR reprezintă, până la urmă, un act de sabotaj al țării.

ICR, spuneam, este, mai presus de orice, un obiect al răfuielii. Al unei răfuieli simbolice. Al răfuielii cu intelectualii criminalizați și culpabilizați pentru păcatul de a-și fi exprimat, potrivit legilor țării și democrației, opțiunile politice.

Dar s-a amestecat vreodată cât de puțin crezul politic al stafului ICR cu strategiile Institutului? Poate cineva din țara asta să spună că Patapievici, Tania Radu sau Mihăieș au privilegiat pe cineva prin vreunul din programele ICR? Că și-au pus, ignorând competențele, vreun prieten în funcție? Că au urmărit vreodată în anii din urmă altceva decât promovarea a tot ce e mai bun în cultura României? Că, pe scurt, au făcut altceva decât să-și slujească în mod exemplar țara, promovând peste tot în lume imaginea reușitelor spirituale românești?

Sau se poate oare spune că președintele României a avut cea mai mică ingerință în viața instituției care, printr-o lege dată sub Ion Iliescu în 2003, cădea în ograda președinției? Horia Roman Patapievici a spus răspicat că, în toți anii în care a condus ICR, nu a fost niciodată sunat de Traian Băsescu sau de cineva de la Cotroceni pentru a i se cere o angajare sau pentru a i se da vreo „indicație” privitoare la un program instituțional. Singura politică pe care a făcut-o ICR este cea care i-a fost trasată prin lege: promovarea imaginii României în lume prin punerea în lumină a patrimoniului clasic și a reușitelor noilor generații de artiști români. Pe această linie, bilanțul activității, și asta numai în anul 2011, este amețitor:

– 859 evenimente organizate de institutele culturale românești din străinătate

– 111 evenimente în România

– 2 670 artiști și personalități culturale au luat parte la proiecte derulate de ICR în străinătate

– 2 680 000 persoane din afara României au participat la evenimente ICR

– 250 de cursanți au învățat limba română în România (la București și Brașov).

Dar, pentru a da cea mai bună imagine a eficacității ICR din 2006 până astăzi, să spunem că niciodată în istoria României nu s-a întâmplat ca literatura română să fie prezentă, săptămână de săptămână, cu câte o nouă carte publicată undeva în lume. Astfel, în acești șase ani, 329 de titluri românești au fost traduse în 24 de limbi și difuzate în librăriile lumii.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro