Incredibila poveste a unui contabil din secolul al XIV-lea

Uite că nici nu am realizat că, de când am început proiectul ăsta cu mica doză de cultură generală, am scris mai mult despre gânditori italieni. N-a fost cu intenție, pur și simplu s-a nimerit. Ce să le faci dacă au fost buni în multe domenii? N-au inventat ei latina, Imperiul Roman, Renașterea, pizza, cele mai tari filme western, faimosul catenaccio și câte și mai câte? Asta este. Ce-i al lor e al lor.

Prin urmare, azi tot un italian băgăm la înaintare. Mai precis, Ciriaco Pizzecolli, zis și Ciriaco din Ancona, căci de acolo era el… din Ancona.Omul s-a născut pe la 1391, într-o familie de negustori și, ca să își câștige pâinea, l-au pus ăia să învețe matematică, prin urmare să se ocupe de toate treburile plicticoase care țineau de facturi, calcule, evidențe etc., că pe astea nu le făcea nimeni cu drag.

Adică un fel de contabilitate, deși materia asta nu se inventase încă. Dar uite că în viață, uneori, pentru una te pregătești și alta ajungi să faci. Este și cazul lui Ciriaco, pentru că numai cu matematica sau contabilitatea nu a ajuns el faimos. Dar, ca să vă fac să înțelegeți importanța ăstuia în știință, e musai să vă prezint un scurt tablou al vremurilor.

După cum spuneam, Ciriaco trăia în Ancona. Acolo, în Ancona, există și astăzi un faimos arc ridicat de Apollodor din Damasc, în cinstea lui Traian și a cuceririi Daciei. În caz că nu știați, de acolo și-a pornit Traian campaniile dacice. În fine! Ideea este că puștiul nostru trecea zilnic pe lângă arcul ăsta și, chiar dacă nu știa o boabă de latină, reușise să citească numele lui Traian. Când i-a mai picat și o carte a lui Petrarca în mână, în care omul scria despre pasiunea sa pentru monumentele străvechi, atât i-a trebuit lui Ciriaco. A prins microbul istoriei, și nici n-a mai scăpat de el vreodată.

O minte scăpărătoare, într-o mare de ignoranță

De fapt, că aici voiam să ajung, ăia din vremea lui nu prea aveau nicio treabă cu istoria, și nici nu avuseseră vreodată. Pentru ei, Alexandru Macedon sau Iulius Cezar, de care evident că auziseră, erau un fel de cavaleri medievali. Ricordano Malespini, un cronicar din din secolul al XIII-lea, chiar scria în a sa „Storia fiorentina” cum soția unui aristocrat roman, Belisea pe numele ei, se ducea la biserică de Paște, pentru împărtășanie. De aici putem deduce că nu doar Malespini era vai de viața lui la istorie, ci mai toată lumea, din moment ce nimeni nu sesizase că acțiunea se petrecea cu vreo sută de ani înaintea lui Iisus.

În ce privește monumentele rămase de pe vremea romanilor, Dumnezeu cu mila. Erau peste tot, și oamenii le tratau ca și cum ar fi acolo de când lumea, fără să le dea vreo mare atenție. Ba mai mult, scorneau și tot felul de povești, vezi cazul Panteonului din Roma, care ar fi fost făcut de demoni. Atât îi ducea mintea, nu sunt de condamnat prea tare. Tot ce îi interesa pe ei era că alea erau făcute de păgâni, de demoni, de tot felul de creaturi supranaturale, deci era bine să le eviți pe cât posibil.

O secvență elocventă în sensul ăsta ne-o povestește sculptorul Lorenzo Ghiberti, contemporan cu Ciriaco, în „Comentariile” sale. Și zicea ăsta că, prin Siena, săpau unii o fundație la o casă, când au dat peste o superbă statuie de marmură, o Venus sau ceva de genul ăsta, pe care oamenii au luat-o și au montat-o inițial în piața centrală. N-a durat mult fericirea, căci s-a trezit un cetățean să le spună ălora că, de când au găsit statuia, numai rău le mergea. Ăsta era clar semn de la Ăl de Sus, că au picat în idolatrie. Prin urmare, au făcut statuia fărâme, iar fărâmele le-au îngropat în secret în jurul Florenței, ca să se bucure și ăia de acolo de pedeapsa divină, că nu știu cu ce îi enervaseră pe ăștia din Siena. Uite de aia le merge rău celor care vizitează Florența! Ca să știți.

Ei bine, aici intervine Ciriaco al nostru, căci ăsta s-a apucat să colinde toate orașele din peninsulă, notând nu doar toate monumentele și ruinele, ba chiar să le și deseneze și, uneori, să le ilustreze cum erau ele odinioară. Sau cum credea că ar fi arătat. Când a terminat cu orașele italiene, s-a apucat de tot bazinul mediteraneean, că oricum el călătorea în interes de serviciu pe acolo. Și uite așa a făcut un inventar al ruinelor de prin Grecia, Turcia, Siria, Egipt și pe unde a mai fost el.

Peste toate, a mai învățat și latină, s-a apucat de studiu de unul singur, și a început să pună cap la cap istoria, și să le explice alor lui că sunt niște tălâmbi, iar romanii, grecii și egiptenii trăiseră cu mult înaintea lor, aveau alte obiceiuri, și o duceau cu totul altfel.

Practic, omul inventa arheologia. Nu a săpat pe nicăieri, e adevărat, dar ceea ce făcea el tot arheologie se numește. Nu a publicat absolut nimic. Toate notițele sale, desenele și schițele, au fost cuprinse în șase volume, un fel de jurnale personale, care au ajuns să fie copiate și răscopiate de cei care au venit după el. Originalele au dispărut de multă vreme, dar copiile au început să fie publicate la câteva sute de ani după el. Asta a fost pe ziua de azi. Cu ocazia asta, sunt convins că ați aflat un lucru nou, anume că italienii, pe lângă tot ce au inventat, stau și la originile arheologiei.