Ingineria sufletului sub microscop: Comunismul si cultura

Comunismul a fost, mai presus de orice, o tentativă utopică, dar pretins ştiinţifică, de modificare a condiţiei umane. Revoluţia comunistă, aşa cum a fost, in chip mesianic, vestită de Karl Marx, şi apoi infăptuită de Lenin şi de leninişti, era una socială, politică, economică, dar, în chip decisiv şi obsesiv, era una antropologică şi civilizatională. Se propunea un model alternativ modernităţii burgheze. Morala proletară era contrapusă celei filistin-mercantile. “Omul Nou” era, ca şi in cazul naţional-socialismului in Germania, fiinţa mitologică pentru care nu există obstacole invincibile, fortăreţe inexpugnabile. Arta trebuia să celebreze “Omul Nou”, nu să se complacă in nostalgii lirice si experimente “decadente”. Revoluţia culturală, nu una temporară, ci permanentă, era un imperativ existenţial pentru aceste partocraţii ideocratice, spre a folosi conceptul lui Martin Malia. Unul din primele decrete ale lui Lenin, odată luată puterea de catre bolşevici, a fost legat de construirea monumentelor si statuilor “erei noi”, asemuite catedralelor Evului Mediu. In anii 30, Stalin i-a numit pe scriitori “inginerii sufletului”. Stia el de ce…

Istoricul Cristian Vasile a reuşit admirabila performanţă de a oferi o trilogie, deopotrivă originală ca perspectivă, impresionantă ca documentaţie şi incitantă ca scriitură, despre metodele, instituţiile şi oamenii care au servit, in România comunistă, proiectul aceste revoluţii culturale fără de sfarşit. Public aici prefaţa mea la al treilea volum, apărut zilele acestea la Humanitas, in colecţia “Istorie Contemporană”. Il recomand cu încântare intelectuală şi sincer entuziasm.

“Ne aflăm în faţa unei cărţi pe care eu o consider parte a unei remarcabile trilogii. Cred că şi în istoriografie, la fel ca în literatură, este o performanţă cu totul specială să reuşeşti să duci la capăt un astfel de demers. În 2010 Cristian Vasile publica volumul Literatura şi artele în România comunistă, 1948–1953 (Humanitas) – punct de reper istoriografic şi politologic, introdusă deja în diverse bibliografii, recenzată favorabil în ţară şi în străinătate, inclusiv în prestigioasa publicaţie Slavic Review. În esenţă, în carte era vorba despre epoca stalinismului dezlănţuit reflectată în cultură – o cultură de Război rece – şi despre realismul socialist uniformizator până la sufocare, specific pentru era jdanovismului.

Lucrarea a fost continuată de un al doilea volum – Politicile culturale comuniste în timpul regimului Gheorghiu-Dej (Editura Humanitas, București, 2011) – care a întregit imaginea despre primele două decenii de comunism, fiind răsplătit în decembrie 2013 cu Premiul „Nicolae Bălcescu“ al Academiei Române. Cartea pe care o prefaţez acum completează această istorie politică a literaturii şi a artelor sub comunism. Fără să îşi fi propus – datorită acestor aprox. 1000 de pagini – Cristian Vasile îi dă o replică lui Marian Popa, cu al său montaj conspiraţionist, vădind accente xenofobe. Demersul lui Cristian Vasile, în egală măsură diacronic şi sincronic, surprinde cu acuitate articulaţiile, încrengăturile şi reverberaţiile acţiunilor decise de aparatul ideologic.

Cristian Vasile are darul unui istoric care lucrează sistematic şi caută atât clarificări conceptuale, cât şi puncte de reper. Cred că va reuşi să îşi convingă cititorii că anul 1974 poate fi considerat un moment de răscruce. Nu este primul care propune această bornă cronologică, însă în cartea lui delimitarea este susţinută atât de cercetarea atentă a legislaţiei comuniste, dominată din ce în ce mai mult de impunerea normelor unitare şi a educaţiei comuniste (am prins schimbarea denumirii Ministerului Educaţiei pe când eram student la Filozofie, secţia Sociologie, după cum am prins şi momentul „Tezelor din iulie“), cât şi de examinarea documentelor de arhivă. Legea presei din 28 martie 1974 – care a frânt multe destine, fiind utilizată de către poliţia secretă ca unealtă de şantaj – este un alt punct de ruptură (prima şi singura lege de acest fel sub regimul comunist). Am toate motivele să cred că la momentul 28 martie 1974, când s-a şi proclamat preşedinte al RSR (cu sceptru şi eşarfă tricoloră, dar fără coroană!), N. Ceauşescu nu era îngrijorat de conţinutul unor ziare si reviste precum Scânteia sau Era socialistă (ex–Lupta de clasă). Mai degrabă era neliniştit de supravieţuirea unor elemente de spontaneitate publicistică în presa literar-artistică şi studenţească. Am cunoscut această presă (“Amfiteatru”, Viaţa studenţească etc.) eu însumi, în calitate de cititor atent şi colaborator începând din 1973; sigur că regret anumite fraze pe care le-am publicat (manipulate recent într-un mod abject). Era preţul plătit în epocă pentru şansa de a publica într-o pagină precum „Dialectica ideilor“ de la Viaţa studenţească, de a scrie despre marile curente filozofice şi sociologice din Occident, de a dezmorţi registrul terminologic şi de a sparge carcasa asfixiantă a limbii de lemn. Însă pot să depun mărturie că în jurul acestor reviste se strânseseră energii pozitive care puteau să genereze un nonconformism cu potenţial periculos pentru regimul comunist, pentru naţional stalinismul deja înstăpânit. Îi amintesc aici doar pe: Ioan Buduca, Radu G. Ţeposu, Mihai Dinu Gheorghiu, Andrei Corbea Hoişie, Matei Vişniec, Ioan Groşan, dar au fost mulţi alţii – şi mă refer numai la anii 1970. (Şi) din acest motiv a fost vital pentru Ceauşescu să pună o stavilă şi să mărească numărul infracţiunilor, contravenţiilor şi restricţiilor prin intermediul legii presei.

Fără să conteste semnificaţia momentului Iulie 1971, ca punct de răscruce, ca detonator al noii glaciaţiuni, Cristian Vasile demonstrează că impactul „Tezelor“ a fost amânat de mai mulţi factori şi nu s-a vădit imediat la nivelul actelor normative. De altfel, în discursurile ulterioare ale lui N. Ceauşescu şi în documentele de partid referirile nu sunt atât la „Teze“, cât la documentele Plenarei CC al PCR din noiembrie 1971 sau la lucrările Conferinţei naţionale din iunie 1972. „Tezele din iulie 1971“ au rămas mai ales în memoria colectivă traumatizată a intelectualităţii române. Dramaturgul Aurel Baranga, romancierul şi scenaristul Titus Popovici, jandarmul cultural Eugen Barbu (altminteri un prozator talentat) şi alţi câţiva au salutat aceste teze şi au făcut gesturi nefaste pentru a intra în graţiile puterii şi mai ales ale lui Ceauşescu. A fost o modalitate de a parveni, de a beneficia de diverse avantaje şi privilegii.

Cum spuneam şi cu altă ocazie, Gheorghe Pintilie (Pantiuşa Bodnarenko) a fost braţul înarmat al partidului, iar A. Baranga s-a numărat printre comediografii oficiali. Îmi amintesc că în 1971 a circulat şi o vorbă de duh despre cei doi. Cu prilejul aniversării a 50 de ani de la înfiinţarea PCR, imediat după 8 mai 1971, N. Ceauşescu l-a decorat pe Gheorghe Pintilie cu Ordinul Tudor Vladimirescu, clasa a II-a, iar pe Aurel Baranga cu “Meritul cultural”, clasa a II-a. Pantiuşa – omul care l-a ucis pe Ştefan Foriş cu lovituri de rangă în cap – era astfel răsplătit de partid, la puţin timp după ce N. Ceauşescu condamnase practicile din timpurile Securităţii dejiste. Aurel Baranga era şi el decorat, iar un mucalit prezent la ceremonie observa că partidul a decis să decoreze „şi ranga şi Baranga“.

Cu riscul de a-i supăra pe cei care au gustat comediile lui Aurel Baranga, cred că el face parte din categoria acelor intelectuali şi artişti care şi-au trădat misiunea prin complicitatea cu o putere tiranică. Captivantul capitol din carte (Viaţa artistică şi teatrală de la montarea lui Ionesco la suspendarea „Revizorului“) este şi el ilustrativ în acest sens. Îmi aduc aminte că înainte de a părăsi România am răsfoit (pseudo)memoriile lui Baranga; părea că se dezice de conţinutul unor piese, de trecutul realist socialist. Erau acolo şi unele pasaje de o rară maliţie la adresa debarcatului veteran comunist Alexandru Bârlădeanu (soţia lui Baranga, actriţa Marcela Rusu, fusese căsătorită cu fostul ţar al economiei româneşti). Fostul trâmbiţaş al stalinismului literar poza în promotor al artei autentice. Ba chiar contesta – în răspăr cu tezele ceauşismului – rolul didactic al teatrului. Dar – într-un mod foarte… bizantin – adauga apoi că jurnalul său este o lucrare de ficţiune! Aurel Baranga nu este un Procopius din Cezareea român, ci mai degrabă – aşa cum l-a descris Nicolae Manolescu – scriitorul care întruchipează poate cel mai desăvârşit spiritul dramaturgiei realist-socialiste.

Mi se pare fascinantă şi povestea înfiinţării Muzeului naţional de istorie (care se regăseşte în primul capitol al cărţii). N. Ceauşescu i-a stabilit sediul în clădirea fostei Poşte centrale de pe Calea Victoriei şi i-a schimbat denumirea. Din a doua jumătate a anilor 1970 muzeul a fost pus din ce în ce mai mult în slujba cultului personalităţii celor doi Ceauşescu. Dar cum după martie 1977 cutremurul a afectat şi clădirea, la cel mai înalt nivel s-a luat în calcul şi construirea unui alt sediu pentru muzeul naţional de istorie. Aşa se face că în anii 1980 a început în zona Cotroceni-Splaiul Independenţei edificarea noii clădiri, mai exact în perimetrul delimitat de Dâmboviţa-Str. Ştirbei Vodă şi Calea Plevnei. În paralel, zona Uranus şi alte cartiere erau sortite pieirii. Din 1981 nu mai eram în ţară şi nu am fost nevoit să asist la această operă terifiantă de demolare şi reconstruire a Bucureştiului. Urmăream însă de la distanţă tot ce se întâmplă în România şi în general în întreg Blocul Sovietic. La 23 august 1989 construcţia nu era terminată, dar Ceauşescu a ţinut să asiste la parada de ziua naţională de la o tribună improvizată în sediul viitorului Muzeu. Casa Poporului – redenumită a Republicii – se înălţa în apropiere şi reprezenta templul unei religii politice ubueşti; sediul Muzeului ar fi fost o anexă a acestui templu.

Citeste intreg articolul si comenteaza peContributors.ro