Sari direct la conținut

INTERVIU „Am mâncat la pelerinaje zacuscă și sarmale alături de cei mai săraci, uitaţi şi dispreţuiti locuitori ai acestei ţări. De la ei am ȋnvăţat ce ȋnseamnă respectul”

HotNews.ro
INTERVIU „Am mâncat la pelerinaje zacuscă și sarmale alături de cei mai săraci, uitaţi şi dispreţuiti locuitori ai acestei ţări. De la ei am ȋnvăţat ce ȋnseamnă respectul”
Pelerini așteaptă la coadă pentru a se închina la sfintele moaște ale Sfintei Parascheva, în Iași, 13 octombrie 2024. Inquam Photos / Casian Mitu

Mirel Bănică este cercetător ȋn domeniul antropologiei religiei ortodoxe. A fost în pelerinaje și a observat viața de fiecare zi a locurilor uitate de autoritățile României. Spune că acolo a înțeles ce înseamnă respectul. Într-un interviu pentru publicul HotNews, Bănică explică cum s-a ajuns, în opinia sa, la „fragmentarea teribilă” a societăţii şi la „vulnerabilitatea acesteia la şocuri care ar fi cerut coeziune şi unitate naţională”.

Mirel Bănică, doctor ȋn ştiinţe politice al Universităţii din Geneva, este cercetător ȋn domeniul antropologiei religiei ortodoxe şi cadru didactic universitar. Ultima carte publicată este „Între două lumi. Monahismul ortodox şi modernitatea”, Editura Polirom, 2024. 

  • Timp de mai mulţi ani, am mâncat la pelerinaje zacuscă, sarmale şi caras prăjit ȋn mălai alături de cei mai săraci dintre săraci, uitaţi şi dispreţuiti locuitori ai acestei ţări, cei pe care parte din presa noastră şi locuitorii de week-end ai Căii Victoriei nu dau doi bani. De la ei am ȋnvăţat ce ȋnseamnă respectul: căldură umană şi acceptare”.
  • „Relaţia românilor cu statul este o bătălie pentru supravieţuire, şi nu o colaboare interesată de ambele părţi”.
  • „Istoria religiilor ne arată că după un „mesia” vine alt „mesia”, care ȋl contestă pe cel dinaintea lui. Personal, mă aştept la un nou „mesia”.

„Relaţia românilor cu statul este una dezechilibrată şi traumatică”

Mirel Bănică, fotografie din arhiva personală.

Ați călatorit mult prin ţară, prin oraşe mici şi uitate. Ce înseamnă respectul?
Respectul? Ar ȋnsemna să-l protejezi pe cel de lângă tine, să-i vezi deopotrivă calităţile şi defectele. Nici să ȋncepi să-l critici sau să-l lauzi excesiv. În meseria mea, de cercetător de teren (sau etnolog, antropolog, uneori reporter), respectul nu este o definiţie abstractă, ci o realitate trăită. Şi o unealtă de lucru, cu care produc cunoaştere, aşa cum albina produce mirere, dacă mi-e permisă aceasta figură de stil. 

Timp de mai mulţi ani, am mâncat la pelerinaje zacuscă, sarmale şi caras prăjit ȋn mălai alături de cei mai săraci dintre săraci, uitaţi şi dispreţuiti locuitori ai acestei ţări, cei pe care parte din presa noastră şi locuitorii de week-end ai Căii Victoriei nu dau doi bani. De la ei am ȋnvăţat ce ȋnseamnă respectul: căldură umană şi acceptare. Nu idealizez deloc, asum plenar. Acolo, şi nu numai, am ȋnţeles ce este respectul: o formă de nejudecare, de acceptare a celuilalt, fără superioritate, dispreţ sau pretenţia de a-l clasa imediat. Sau mai poţi ȋnţelege ce este respectul – dar nu-l poţi ȋnvăţa la faţa locului –  ȋn traficul auto din România. Sau ȋn şcoli şi universităţi. 

– De ce românul nu are ȋncredere ȋn autorităţi?
– Acum câţiva ani, am contribuit cu partea de teren la realizarea unui amplu studiu de piaţă al unei mari companii de asigurări, exasperată – cred că acesta e termenul cel bun – să ȋnţeleagă de ce clientul român este dispus să plătească mai mult pe cosmetice auto, spălătorie etc. decât pe asigurarea propriu-zisă. Sau pe asigurările obligatorii de locuinţă, a căror necesitate cronică reapare la fiecare mare catastrofă naturală. Exagerez puţin, desigur, dar aţi prins ideea: nepăsarea, fatalismul mioritic pe care-l avem ȋn comportament. 

Am ajuns, evident, şi la relaţiile cu statul, cel care ar trebui să aplice efectiv legile asigurării obligatorii, acolo unde ele există. Concluzia o ştie cam toată lumea, eu nu fac decât să o repet: relaţia cu statul este una dezechilibrată şi traumatică. O bătălie pentru supravieţuire, şi nu o colaboare interesată de ambele părţi. 

Administraţia românească este croită din trei tendinţe şi moşteniri istorice diferite: knut-ul şi asprimea rusească, paperaseria şi birocraţia franţuzească, de la paşoptişti citire şi moştenire, totul completat cu lenea şi acomodarea turco-levantină. Administraţia românească supravieţuieşte şi merge mai departe prin profesioniştii care fac parte din ea, cei care ȋşi fac uneori eroic datoria. 

În domeniul asigurărilor, reacţia românilor este de a se abandona, la propriu, ȋn faţa voinţei divine. Iconiţa de la oglinda retrovizoare sau şiragul de mătănii de la schimbătorul de viteze sunt pentru mulţi dintre concetăţenii noştri o formă de protecţie mai eficace, mai „efectivă”, cum se spune ȋn noua limbă română, decât hârtia verde-albastră a unei poliţe de asigurare. 

Românii nu se simt parte din stat, ci sunt ȋntr-un conflict larvar, permanent cu acesta. A se vedea ȋn acest sens şi memorabilul articol al lui Vintilă Mihăilescu din Dilema, anul 2017, intitulat „Statul e un gagiu”: „ȋn Weltanschauungul românesc (n.r.- modul sistematic în care individul înțelege și interpretează sensul lumii), autoritatea trebuie evitată pe cât posibil și, când nu se poate, trebuie păcălită. Ea trebuie înfruntată doar atunci când se îngroașă prea tare gluma”. 

„Distanţa dintre „adevărul” laic şi „adevărul” credinţei poate fi foarte mare”

– Am avut alegeri anulate, reluate, validate, care au readus ȋn discuţie spiritualitatea. A apărut Dumnezeu în peisaj.
– Îmi aduc aminte cum voci inflamate ale presei din România, vectorii  vizibili, clamau ȋn acea perioadă fierbinte că, citez din memorie „este prea multă credinţă ȋn politică românească”. Sincer, mi-a venit să surâd. Ca om care de 25 de ani studiază relaţia dintre religie, societate, stat şi modernitate, văd astfel de strigăte  şi constatări pe de o parte amuzante, prin naivitatea lor interesată (sau invers), iar, pe de altă parte, sunt o confirmare magistrală a tuturor marilor teorii ale secularizării şi a răspunsurilor pe care societatea le dă vectorilor agresivi de modernizare şi schimbare forţată. 

– Deci, numiți cauze: vectori agresivi de modernizare, schimbare forțată.
– Da. Eu le-am văzut venind ȋncă de acum 10-15 an, le-am văzut la firul ierbii, prin rândurile de la pelerinaje sau pe la mănăstiri, stând cu „talpa ţării”, cu mâncătorii de zacuscă, dintre care primul sunt eu, cum spuneam. Sunt cei care nu au emigrat, nu se identifică cu marile idei europene ale momentului şi au păstrat o mare, o uriaşă doză de nostalgie pentru regimul comunist. Trecutul este cea mai bună ţară, nu-i aşa? 

„TikTok a devenit vocea celor care nu cuvântă”

 – Cum adică „trecutul este cea mai bună ţară?”
– Religia a recâștigat terenul pierdut. Se poate numi contra-secularizarea, creșterea participării religioase, revalorizarea tradițiilor religioase sau o intervenție tot mai activă a instituțiilor religioase în probleme sociale și politice. Din fericire, ȋn România, Biserica Ortodoxă Română a păstrat o atitudine generală de neimplicare ȋn jocul politic, de distanţă activă, dar nu implicare directă, ȋn orice caz. Dincolo de cazurile izolate ale unor preoţi sau ierarhi. 

Ca o paranteză, mi se pare important de remarcat că din discuţia generală lipseşte cu desăvârşire aproape analiza spiritualităţii şi atitudinii bisericilor neoprotestante, altele decât cea ortodoxă, dar care cuprind aproximativ 10%, cel puţin, din populaţia României. Iar gradul lor de apartenenţă, implicare şi practică efectivă este mult mai pronunţat decât al ortodocşilor majoritari. 

Nimeni nu poate şti dacă aceasta este o formă de „credinţă” ȋn Dumnezeu sau nu. Nu s-a inventat ȋncă un instrument de măsură şi control a acestui sentiment intim şi tulburător prin profunzimea sa. Este clar că acest corp, acest nu-ştiu-ce, răspunde de fiecare dată când este tulburat şi pus la ȋncercare, aşa cum s-a ȋntâmplat acum. Pentru că distanţa dintre „adevărul” laic şi „adevărul” credinţei poate fi foarte mare, iar ȋn numele acestora au murit oameni.

– Totuși, auzim peste tot „Doamne ajută, Doamne iartă-mă!, Doamne ajută!”
– Da, avem mult „Doamne-Doamne” acum ȋn România, mai ales ȋn spaţiile virtuale, iar acest proces se va amplifica ȋn viitor. 

TikTok a devenit vocea celor care nu cuvântă. Iar acest lucru s-a ȋntâmplat pentru că un abonament nelimitat pentru internet a ajuns să aibă un preţ ridicol de mic, mai mic decât preţul unei cafele bune pe terasă. Prin anii 1990, Richard Rorty, gânditor cu două creiere, cum ar spune Moromete, a fost rugat să dea o definiţie scurtă şi percutantă a post-modernismului, a ceea ce vine după modernitatea imediată, clipa ȋn care trăim. A spus că este vorba de a avea un fotocopiator (xerox) la fiecare etaj al unei universităţi. Acum avem free scanner PDF pe telefon. Democratizarea extremă a informaţiei a venit la pachet şi cu reversul ei.

Pelerinajul de sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor, organizat de Patriarhia Română şi Arhiepiscopia Bucureştilor, în București, 24 octombrie 2023. Inquam Photos / George Călin

De la „apa dacică” din revista Flacăra din anii ‘80, la new-age-ul anilor ‘90

– Ce anume spune apariția unui „mesia” despre aşteptările românilor?
– Spune că societatea românească s-a secularizat cu o viteză uimitoare, pe care nimeni nu o bănuia la căderea comunismului. Iar acest bricolaj românesc are rădăcinile lui adânci, pentru cine mai are memorie istorică şi răbdarea de a le analiza, de la terapiile „alternative” cu apă dacică din revista Flacăra din anii 1980, la movul şi new-age-ul anilor 1990 (ah, Enya, Orinoco Flow!) şi „disperarea” legată de pierderea patrimoniului agrar naţional, abil, intens speculată, din anii 2000 și până acum, de publicitatea care ne vinde „tradiţie” fermetată ȋn cazane industriale de inox de mare capacitate. 

Recipiente cu agheasmă în curtea Catedralei Patriarhale, cu ocazia sărbătorii ortodoxe a Izvorului Tămăduirii, în București, 25 aprilie 2025. Inquam Photos / Cosmin Enache

Lista componentelor procesului de bricolaj este, desigur, mai lungă decât atât. Rezultatul este ȋnsă unul destul de clar: schimbarea modului în care religia este trăită în lumea contemporană. În loc de apartenența strictă la o religie organizată, multe persoane optează pentru spiritualitate personalizată, construită prin selecție și reinterpretare. Alegi ceea ce ţi se potriveşte, asamblezi tu ȋnsuţi mesajele pe care le ai la ȋndemână. Iată de ce bisericilor tradiţionale, şi nu mă refer doar la BOR, le este teribil de teamă de acest proces insidios, pentru că au „fler” şi adevărul teologic şi practic de partea lor. 

 „Istoria religiilor ne arată că după un „mesia” vine alt mesia”

– Rămâne ȋnsă ȋn suspans o ȋntrebare: cum să faci, să afirmi sincer că-ţi iubeşti ţara, neamul, poporul, ȋn ziua de astăzi, fără a fi automat aruncat de partea „ȋntunecată” a istoriei?
– Sunt destui cei care cred cu tărie ȋn ceea ce spuneți, e o simţire ȋnaltă care le structureaza existenţa. Îi lăsăm ȋn continuare să „bricoleze” sau ȋncercăm să acceptăm şi ȋnţelegem?. Procesul este, oricum, de neoprit. TikTok, și nu numai, a devenit noul vector al religiozităţii populare ȋn zilele noastre, noua Poiană a lui Iocan.

Final: istoria religiilor ne arată că după un „mesia” vine alt „mesia”, care ȋl contestă pe cel dinaintea lui, şi aşa mai departe. Personal, mă aştept la un nou „mesia”. Dacă va combina inteligenţă, raţiune, realism şi, mai ales, carismă, atunci voi fi din nou (…) – fiecare cititor completează ce vrea, cum vrea, ȋn interiorul acestor paranteze.

„Trăim într-o cultură a performanței care transformă căutarea de sine într-o cursă fără linie de sosire”

– Unii dintre noi trăim o obsesie a căutării sinelui. Mergem la biserică, ne uităm în horoscop, explorăm zona viselor, vindecările miraculoase. Ce căutăm?
– Într-adevăr, trăim într-o epocă marcată de o intensă căutare a sinelui. Dar această căutare nu este nouă. Ceea ce vedem astăzi, combinaţia de pelerinaj cu apelul la horoscop sau terapii alternative, este expresia unei nevoi profunde de sens și de ordine într-o lume percepută ca fiind din ce în ce mai fragmentată, instabilă și impredictibilă. Dar nu trebuie generalizat, sunt ȋn continuare mulţi, foarte mulţi români care au o viaţă şi o practică religiosă clară, luminoasă, tradiţională, fără niciun fel de excese.

Vă amintesc că sunt firme de top care oferă la angajare, ca argument suprem, „pachet beneficii spirituale” (citeşte „şedinţe gratuite de psihoterapie-psihiatrie, dar ultimul cuvânt nu ne place, ne sperie) sau „camere yoga”. Modernitatea târzie – sau postmodernitatea, după unii autori – a slăbit instituțiile tradiționale care ofereau cândva repere clare (familia, religia, comunitatea, „uzina”, statul). În locul lor, individul contemporan este plasat în fața unei libertăți nelimitate de a se defini, dar și a unei presiuni uriașe de „a deveni cineva”. Căutarea sinelui devine astfel o muncă de zi cu zi, o formă de „proiect personal” care poate fi extenuantă. Iar reţelele sociale nu fac decât să complice şi să multiplice la infinit această stare de fapt.

În acest context, oamenii caută adesea certitudini rapide și răspunsuri simple la întrebări existențiale complexe. Dar şi faptul că vor să arate că nu au greşit ȋn alegerea de viaţă sau credinţă – iar aici intrăm ȋn ceea ce se numeşte sociologia conversiunilor religioase sau para-religioase. 

Cât despre miracol, logica miracolului, aceasta este o altă poveste. Nimic nu este mai constant şi mai palpabil de-a lungul istoriei omenirii decât nevoia de miracol. (…)

Revin: de aici, tendința spre unele forme de extremism: religios, esoteric, ideologic sau chiar conspiraționist. Acestea oferă senzația unei revelații, a unui „adevăr absolut” care vine să pună ordine în haos. Radicalizarea devine, paradoxal, o formă de stabilitate psihologică și identitară. Cu o precizare: ceea ce numim noi drept „extremism” nu este perceput deloc astfel pentru cei care trăiesc sub umbra unui nou astru existenţial, ci oxigenul vieţii.

– De ce mulți ajungem să găsim doar extreme?
– Pentru că societatea noastră actuală cultivă constant nesiguranța și competiția – în muncă, în relații, în identitate. Acum avem camere de luat vederi şi ȋn debarale. Am devenit, ȋn fine, occidentali, profeţia lui Silviu Brucan s-a ȋndeplinit glorios, dar neaşteptat. Nu glumesc deloc. Discursurile moderate, nuanțate, care recunosc ambiguitatea și complexitatea, sunt mai greu de „consumat” în era digitală, unde emoția puternică și simplificarea captează atenția. Si, din păcate, din ce ȋn ce mai greu de acceptat şi de majoritatea care se consideră „normală”. Cine nu crede, să citească colecţia revistelor „culturale” de acum 15-20 de ani. Multe articole nu ar mai trece acum de foarfeca cenzurii auto-impuse, ȋn cele mai multe cazuri. Așadar, poate că întrebarea nu este doar „ce caută oamenii?”, ci și „ce le oferă societatea în schimbul căutării lor?”. Adesea au parte doar de simulacre de sens, algoritmi care radicalizează și o cultură a performanței care transformă căutarea de sine într-o cursă fără linie de sosire.  Foarte multă oboseală. 

Pelerini așteaptă la coadă pentru a se închina la sfintele moaște ale Sfintei Parascheva, în Iași, 13 octombrie 2024. Inquam Photos / Casian Mitu

„Avem de-a face cu o reaşezare tectonică a societăţii, aşa cum o cunoaştem, iar asta nu se poate face fără tensiuni”

– Incendiul de la Colectiv a lăsat urme?
După ȋngrozitorul eveniment al incendiului de la Colectiv, societatea românească a intrat ȋntr-o logică accelerată de secularizare care ȋncepe să-şi arate roadele mai ales ȋn perioadele electorale. Aici şi acum se văd foarte bine lipsa de repere comune, fragmentarea teribilă a societăţii noastre şi vulnerabilitatea ei la şocuri care ar fi cerut coeziune şi unitate naţională. Şi Durkheim (n.r.- filosoful și sociologul francez Emile Durkheim) o spune rece, clar şi fără echivoc: ok, religia se secularizează, pierde din vizibilitate şi importanţă, dar dacă nu o ȋnlocuim cu un  „altceva” care să dea naştere la solidaritate (valori comune, ritualuri civile, etică etc), societatea se dezintegrează. 

În acest moment istoric precis, România este ruptă ȋn două. Trei, dacă ţinem cont şi de migraţie. Este împărțită ȋntre cei care sunt ȋncă legaţi de „vechea lume” moştenită din comunism, rural, anii 1990, ȋn care religia juca un rol federator fundamental, şi „cealaltă Românie”, care are alte valori şi norme. Avem de-a face cu o reaşezare de-a dreptul tectonică a societăţii, aşa cum o cunoaştem, iar aceasta nu se poate face fără tensiuni. Iar migraţia are tendiţa de a idealiza utopic ce a lăsat ȋn urmă, acasă.

– Un gând de final ceva  mai optimist?
– Una dintre marile doamne sociolog ale religiei, Daniele Hervieu-Leger, ne spunea pe vremuri, la cursurile sale de la EHESS, Paris, că omul contemporan (din ce ȋn ce mai lipsit de „sens” şi entuziasm religios) vede cum trenul vieţii sale (cel „spiritual”, al credinţei) trece prin faţa lui, ȋncetişor. Nu ştie dacă se urce ȋn el sau nu, dar va alege mereu saltul ȋn ultimul vagon, ȋnainte de a fi prea târziu.  Adică o operaţiune riscantă, imprevizibilă. Asta dacă vagonul cu pricina mai are şi o uşă deschisă de cineva aflat deja ȋn interior. Punct şi de la capăt.

INTERVIURILE HotNews.ro