INTERVIU. Ce poate învăța România din povestea unui sat transilvănean în care oamenii își ajutau vecinii într-un fel emoționant. „M-a impresionat grija față de protejarea demnității celuilalt”

Atunci când au văzut că o vecină rămasă singură nu avea lemne de foc, celelalte femei s-au gândit să organizeze la ea serile de croșetat și să-i ducă, cu această ocazie, și câteva lemne, cu pretextul că se încălzesc și ele. Este doar una dintre poveștile culese de jurnalista și scriitoarea Ruxandra Hurezean din istoria unui sat transilvănean.

În Criț, unul dintre satele din Țara Ovăzului, Haferland, aflate între Rupea și Sighișoara, sașii erau odinioară majoritari. Felul în care au ales să trăiască este o lecție pentru o Europă din ce în ce mai divizată.

În cartea „Viața cu celălalt. Poveste despre oameni, limbi și rânduieli la sașii din Criț”, jurnalista și scriitoarea Ruxandra Hurezean descrie o comunitate care și-a construit echilibrul prin reguli, compromisuri și capacitatea de a-l integra, treptat, pe „celălalt”, fie că acest termen se referea la români, romi, italieni, ucraineni sau, episodic, americani sau maghiari.

Dacă în 1930 la Criț trăiau 642 de sași, 239 de români, 55 de romi și 8 maghiari, la recensământul din 2021 localitatea mai avea doar trei sași. Una dintre ei, Sofia Folberth, în vârstă de 104 ani, a ținut în viață memoria comunității.

„E o replică la scară mică a mapamondului”

HotNews:- După mai bine de 30 de ani de jurnalism și sute de povești documentate, de ce ați simțit că tocmai satul Criț și memoria comunității săsești trebuie să devină subiect de carte?
Ruxandra Hurezean:– Mă interesa istoria minorităților în general, mi se pare foarte interesant cum se intersectează culturile și cum se dezvoltă împreună minorități și majorități în istoria lor fluidă. Cum se transformă. Iar pentru un jurnalist contează ce anume găsește într-un loc pentru subiectul care-l interesează, dacă are surse din care să se informeze. Iar la Criț exact acest lucru l-am găsit, acolo exista un om-sursă: Sofia Folberth. 

Ea păstra în mod miraculos memoria comunității, dar și documentele care atestau amintirile ei. Și, așa cum spune antropologul George Meiu, Crițul prezintă acum toate caracteristicile și toate problemele lumii globale. „E o replică la scară mică a mapamondului: are migrație – cei care pleacă la muncă în Germania sau Italia, elite profesionale care vin și-și cumpără case, sașii, care vin și pleacă – un turism al memoriei – romii cu problemele lor, mai multe etnii, straturile sociale, diferențele culturale, de religie, de comportament sexual și de rudenie.”

„Doar ce e scris rezistă. Restul dispare”

– Sofia Folberth, la 104 ani, este unul dintre personajele centrale ale cărții. Ce ați învățat despre memorie și despre istorie, dar și despre sași, stând de vorbă cu un om care a traversat aproape întregul secol XX?
– Foarte multe. Suntem la a treia carte despre viața acestei comunități. Mă întâlnesc des cu doamna Sofia și stăm de vorbă ca doi oameni care se cunosc și se îndrăgesc foarte mult. Consider admirabil efortul și înțelepciunea acestor oameni de a scrie, de a consemna regulile și întâmplările, practic istoria lor de zi cu zi. Pentru ei scrisul însemna însăși existența.

Doamna Sofia pomenește adesea că pentru ea, așa cum îi spunea și tatăl său, doar ce e scris există! Restul dispare. Impresionante sunt rigoarea și organizarea comunității, felul în care au conceput reguli pentru absolut orice, iar acest tip de organizare le-a asigurat autonomia și buna conviețuire sute de ani. 

– Sunteți jurnalist de reportaj social, dar scrisul dumneavoastră are o dimensiune literară evidentă. Cum se întâlnesc jurnalismul și literatura în felul în care spuneți poveștile oamenilor?
– Orice poveste ai spune, dacă n-o spui bine, ea nu atinge publicul, nu-și atinge scopul. Cred că forța unei povești stă în umanitatea și sinceritatea ei, în onestitatea și autenticitatea faptelor și sentimentelor pe care le redai. Îmi place să scriu și să cunosc oameni, să înțeleg ce se întâmplă în jurul meu sau măcar să încerc asta, și să împărtășesc cu ceilalți. Am avut dintotdeauna convingerea că scrisul, ca, de altfel, orice formă de comunicare, presupune o mare doză de generozitate. Dacă nu o ai, se vede.

„Un mod natural de a interacționa cu mai multe etnii”

– În carte apare o idee foarte puternică: într-o comunitate multietnică, sasul vorbea întotdeauna limba celui care nu o cunoștea pe a lui. Vi se pare că am pierdut această disponibilitate de a face primul pas spre celălalt?
– Nu am pierdut-o încă, dar suntem pe cale să o facem. Radicalizarea și polarizarea societăților noastre trebuie să ne îngrijoreze. De altfel, de aceea am și scris cartea „Viața cu celălalt”, tocmai pentru a atrage atenția asupra unui mod natural de a interacționa cu mai multe etnii, limbi, religii și de a reuși să trăiască împreună și să învețe unii de la ceilalți. 

Veți vedea în carte exemple concrete, sunt, de fapt, povestiri care arată cum se proceda în comunitatea sașilor – închisă până acum două secole – când la poarta ei au apărut „străinii”. Am încercat să aflu ce anume îi ajuta să funcționeze ca o comunitate. Ce legi ale firescului i-au guvernat? La astfel de întrebări răspunde cartea, dar nu ca o lucrare istorică, ci una literară care folosește puterea unor întâmplări povestite, sper eu, și pentru plăcerea lecturii.

„Dacă n-am fi fost cât de cât solidari n-am fi reușit să trecem prin atâtea încercări și transformări”

– Povestea Crițului vorbește despre reguli simple – rânduială, respect, vecinătate – care au făcut posibilă conviețuirea timp de secole. Sunt acestea doar valori ale unei lumi dispărute sau pot spune ceva și despre România de astăzi?
– Spun ceva și despre România de astăzi. Dacă n-am fi fost cât de cât solidari n-am fi reușit să trecem prin atâtea încercări și transformări, prin crize și sărăcie și chiar haosul din anii ’90. Asta în general.

Dar punctual, dacă e să ne referim la forme de organizare comunitară, atunci să știți că sunt comunități care au preluat modelul săsesc, chiar și acolo unde sașii nu mai sunt, așa cum se întâmplă la Saschiz, dar și în Criț, românii și romii de acolo și-au înființat și ei vecinătăți.

La o altă scară și în alt mod, în neo-ruralul românesc există asociații și forme de întrajutorare care funcționează foarte bine, așa cum este grupul „Mutat la țară. Viața fără ceas”, care trece din virtual în real și organizează întrajutorarea în realitate.

„Să nu se piardă această înțelepciune a vieții trăite”

– În ultimii ani vorbim mult despre patrimoniu, dar aproape exclusiv despre clădiri și monumente. Cartea dumneavoastră sugerează că patrimoniul înseamnă și felul în care oamenii au învățat să trăiască împreună. Cât de important este acest patrimoniu invizibil și cum poate fi el „restaurat”?
– Da, așa e, acesta este unul din motivele pentru care am scris cărțile despre conviețuire. Să nu se piardă această înțelepciune a vieții trăite, verificate, experimentate. Să le păstrăm. Cu siguranță că putem învăța ceva din istoria noastră! Iar condiția principală să nu pierdem acest „patrimoniu invizibil” este să nu-l uităm și să-l dăm mai departe. Și, ca să nu-l uităm, în primul rând e bine să vorbim despre el. Cam ce facem noi acum. Și ce fac aceste cărți.

„Patria e ce ai aici, înăuntrul tău”

– Ați primit, de-a lungul timpului, premii, inclusiv pentru reportajele despre minoritatea germană din România. De unde vine interesul dumneavoastră constant pentru această lume și pentru istoriile ei?
– Cred că dintr-o întrebare neliniștitoare: cum e să fii minoritar, cum e să faci drumul dus-întors în istorie și să o iei de mai multe ori de la capăt? Cum e să fii străin în țara adoptivă și străin apoi în țara de origine? Care e – de fapt – patria ta? Iar doamna Sofia răspunde: „Patria e ce ai aici, înăuntrul tău”, și duce mâna la piept. Mi s-a părut foarte interesant să aflu cum a ajuns omul modern să înțeleagă libertatea și s-o aprecieze ca pe o valoare supremă.

– Ați traversat toate transformările presei românești din ultimele trei decenii. Ce credeți că s-a pierdut în felul în care presa spune astăzi poveștile oamenilor obișnuiți?
– Răbdarea. S-a pierdut răbdarea de a afla poveștile oamenilor, de a le documenta serios, de a le asculta. Și puterea de a te pune în pielea celuilalt pentru a-l înțelege. S-a pierdut și disponibilitatea de a asculta poveștile, dar și de a le spune mai departe, pentru că și asta îți ia timp și pricepere.

– În carte sunt și război, comunism, deportări, migrație, dar toate sunt privite prin destine individuale. Credeți că marile evenimente istorice pot fi înțelese cu adevărat doar atunci când le privim prin viața oamenilor?
– Nu doar atunci când le privim prin viața oamenilor, dar și atunci. Este folosit în literatura de specialitate procedeul numit micro-storia, de la istoricii și scriitorii italieni care ajung să descrie o epocă sau un fenomen pornind de la istoria care înconjoară un destin sau un eveniment punctual. Procedeul nu epuizează fenomenul din punct de vedere istoric, dar îl ilustrează și îl explică mai bine.

„Primul gest de întrajutorare dintre sași și români”

– Există o întâlnire sau o mărturie din timpul documentării care v-a schimbat perspectiva asupra acestei cărți sau chiar asupra propriei dumneavoastră biografii?
– Nu știu dacă m-a schimbat dar m-a marcat povestea în care câțiva bărbați sași, într-o zi geroasă de iarnă hotărăsc să meargă să ajute la înmormântarea lui Ricu, românul măcelar în sat. Ricu fusese un tip solid, iar în sat erau doar câțiva bărbați români care trebuiau să ducă sicriul. Sașii își dau seama că singuri n-o să-i poată urca sicriul greu pe treptele înghețate până sus la biserica românească. Atunci, ei se îmbracă frumos și așteaptă micuțul cortegiu la baza dealului pe care se află biserica. Când ajunge cortegiul, ei se oferă să ajute și urcă sicriul cu Ricu până la cimitir. Participă la înmormântare și când se întorc acasă spun că au mâncat o supă bună la pomana românilor. A fost primul gest de întrajutorare dintre sași și români, care a început atât de firesc, de uman, de tăcut.

Și mai este ceva care m-a impresionat: sașii nu duceau în dar ceva bogat sau mult la nunți sau la alte sărbători ale românilor, pentru că românii s-ar fi simțit datori să răspundă la fel și cum nu prea aveau, să nu se simtă umiliți. 

La fel, când femeile din sat observă că o femeie rămasă singură, nu avea lemne de foc, celelalte decid să organizeze la ea serile de croșetat și cu ocazia asta duceau și câteva lemne cu pretextul că se încălzesc și ele. S-au gândit să nu o facă să se simtă compătimită. M-a impresionat grija față de protejarea demnității celuilalt, delicatețea gesturilor față de semenii lor. Să nu faci binele cu emfază.

„Cu cât o comunitate este mai diversă, cu atât evoluează mai rapid”

– Titlul „Viața cu celălalt”, pare să vorbească despre sași, dar și mai mult despre noi toți. Cine este „celălalt” în România de astăzi?
– Celălalt este peste tot, este lângă noi. E cel care are alte păreri decât noi. Este cel care a venit să lucreze aici, curăță zăpada sau livrează mâncare cu bicicleta. Este refugiatul din Ucraina. Celălalt este vecinul maghiar sau compania străină care produce cauciucuri de mașină, este cel care are un nume mai ciudat, cel care merge la altă biserică. Cel care are mai mult sau mai puțin decât noi. Celălalt este de alt sex sau de altă etnie, limbă, credință. Suntem înconjurați de ceilalți. Și este firesc să fie așa. Cu cât o comunitate este mai diversă, cu atât evoluează mai rapid.

– Dacă un tânăr care nu știe aproape nimic despre sașii din Transilvania ar citi această carte, cu ce ați dori să rămână și care este întrebarea de la care ați spera să plece căutând singur răspunsul?

– Cum ierți istoria care s-a jucat cu tine? Cum lași totul în urmă căutând libertatea. Cum poți ierta chiar fără să uiți?

– În mod evident, cunoașteți foarte bine și comunitatea săsească actuală din România, cu precădere pe cea din Haferland. Ce v-a surprins cel mai mult în felul în care această comunitate își reconstruiește astăzi legătura cu locurile din care a plecat?

– Este remarcabil faptul că ei se întorc fără resentimente. Se întorc acolo de unde au fost nevoiți să lase totul și să plece cu o valiză de 20 de kg, și încep să refacă locul. Restaurează bisericile, unde pot își cumpără casele înapoi, fac acte de caritate și susțin comunitățile. Așa fac sașii individual, dar și prin fundații ale lor sau susținute de sași, precum Fundația Michael Schmidt, Tabaluga sau Mihai Eminescu Trust. Și sunt mult mai multe.