Interviu cu profesorul Dan Mohanu: Spectrul dezvoltarii demoleaza trecutul

Exista in Europa vreo capitala mai urata decat Bucurestiul? De blocurile cenusii si de trotuarele vesnic sparte nu pot face abstractie nici chiar cei mai infocati partizani ai orasului. Dar printre hidoseniile arhitecturale mai noi sau mai vechi isi trag cu greu sufletul casele frumoase ale vechiului Bucuresti. Nu sunt putine dar sunt zdrentuite si semi-abandonate. Le poate salva cineva? Se poate transforma capitala intr-un oras a carui istorie vizibila sa fie spusa si de alte cladiri decat de blocurile-dormitor?

Marti, la palatul Cotroceni, s-a lansat documentul cu masuri prioritare in domeniul patrimoniului construit, siturilor istorice si naturale. Un document elaborat de Comisia Prezidentiala pentru Patrimoniu. Ramane de vazut daca activitatea acestei comisii va produce si alte efecte decat elaborarea unor documente. Insa co-presedintelui acestei comisii, prof. dr. Dan Mohanu, i se datoreaza in mare parte salvarea frescelor de la manastirea Vacaresti. Profesorul Mohanu spune pentru HotNews.ro povestea demolarii Vacarestilor, dar vorbeste si despre starea deplorabila in care se gasesc in prezent monumentele istorice ale Romaniei.

Vlad Mixich: Stiu ca ati fost de fata la demolarea Manastirii Vacaresti…

Dan Mohanu: In parte am fost, caci demolarea finala nu am vazut-o si, de fapt, nici nu as fi dorit sa o vad si nici nu as fi putut sa o vad decat strecurandu-ma, pentru ca ceea ce se intampla acolo atunci era o demolare care simula in exterior salvarea, care simula o miscare perfect controlata de Ministerul Culturii si de organismele de patrimoniu.

Partea teribila a fost ca in epoca s-a sugerat ca demolarea va fi o salvare. Se incerca cu disperare sa se obtureze pentru ochiul public actul de dezastru total, sugerandu-se ca ansamblul de la Vacaresti a suferit foarte mult de pe urma cutremurelor si ca nu exista o solutie de salvare a manastirii.

O DILEMA DUREROASA

V.M.: Si asta nu era adevarat?

Dan Mohanu: Nu era adevarat! De fapt a fost o presiune care a crescut treptat in intensitate. S-a incercat sa se implice specialisti, autoritati ale vremii: ministrul culturii era omniprezent acolo. Era o stranie contradictie la aceste autoritati ale statului, care pareau ca regreta profund tot ceea ce se intampla, ca vor sa faca orice ca sa salveze Vacarestiul si ca nu sunt de acord cu ceea ce se intampla.

S-a nascut in 1949 la Tulcea. A studiat la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucuresti.

-A participat la restaurarea picturilor murale de la Castelul Peles, la restaurarea plafonului operei din Timisoara si la recuperarea si conservarea picturilor murale extrase de la fosta manastire Vacaresti.

-A fost implicat in numeroase proiecte internationale de restaurare si cercetare. A avut un rol determinant in crearea sectiei de Conservare-Restaurare din cadrul Universitatii Nationale de Arte.

-Este membru al Societatii Franceze de Conservare. Din 1996 pana in 1998 a fost expert al Consiliului Europei pentru Itinerariile Culturale. Este co-presedinte al Comisiei Prezidentiale pentru Patrimoniu.

-In 2004 a fost decorat cu Meritul Cultural in grad de Comandor si, in 2003, Patriarhia Romana i-a oferit Crucea Patriarhala.

Dan Mohanu

V.M.: Sufereau de celebrul comportament schizofrenic al epocii?

Dan Mohanu: Da, dar desi aceasta dubleta era foarte obisnuita pe atunci, nu era ceva mai sofisticat decat ceea ce traim astazi. Astazi traim lucruri cu mult mai perverse, dar atunci era limpede ca existau doua aspecte distincte si toti traiam in acel compromis. Toti traiam, si eu am trait in acel compromis. Ceea ce s-a intamplat atunci nu imi explic nici astazi.

Nu cred ca a fost doar dorinta de a cuceri acel teren si de a ridica pe acel loc eclezial o constructie laica, comunista. Au existat momente de ambiguitate uimitoare in acea vreme. Vacarestiul era santier al tineretului comunist; se planuia un fel de santier in care munca tinerilor sa contribuie la restituirea ansamblului monastic. Deci se planuia conservarea lui si era un santier foarte complex. Extraordinar era ca manastirea renastea.

Caci manastirea fusese modificata in secolul 19 si serios adaptata de comunisti pentru a deveni penitenciar. Chiliile fusesera transformate in celule, toate ferestrele fusesera obturate, existau celule cu un belciug imens de care erau legate lanturi, totul avea un aspect sinistru. Si noi vedeam cum renasteau arcaturile elegante de traditie brancoveneasca. Eram uimiti de deschiderea acestora catre o zona nebanuita de relief bucurestean.

Noi suntem obisnuiti sa consideram Bucurestiul ca fiind in campie, dar erau niste dealuri line extrem de frumoase. Aveam, dintr-odata, sentimentul Bucurestiului colinar. Vedeam cum renaste acest ansamblu arhitectural. La un moment dat, cu putin inainte de demolare, incepuse sa se intrevada starea finala a ansamblului, paraclisul cu coloanele in solzi de o mare suplete, elansat. Manastirea era aproape gata renovata in momentul demolarii.

V.M.: Dar la un moment dat…

Dan Mohanu: Lucrurile pareau ca merg pe un fagas bun, si, intr-o buna zi, ne-am trezit ca a aparut Nicusor Ceausescu impreuna cu Ion Traian Stefanescu, ministrul tineretului comunist, si a avut loc o sedinta rapida in care era limpede ca se decisese santierul tineretului si nicidecum demolarea. Iar apoi, brusc, ghilotina. Ei bine, lucrul acesta nu pot mi-l explic foarte bine.

V.M.: Cum ati primit vestea demolarii?

Dan Mohanu: Vestea… sigur, din nefericire, lucrurile se estompeaza putin. Sunt oameni care au avut taria sa-si noteze in jurnal acele evenimente. Imi aduc aminte cum domnul Giurascu isi nota cu asiduitate totul si cred ca dansul are cu mult mai multe amanunte decat ne inchipuim noi. In toamna lui 1985 au inceput presiunile venite de la cei care reprezentau conducerea.

Eu eram pe atunci un tanar entuziast si a fost foarte socant pentru mine ca primul lucru in care am fost implicat a fost aceasta operatiune. S-a apelat la un moment dat la experienta mea in ceea ce priveste extragerea picturilor murale. Ei cautau sa ne impuna realizarea unor astfel de operatiuni pe care noi cautam sa le evitam cu orice pret.

Am incercat sa tergiversam evenimentele invocand limitele tehnice. Am incercat sa le explic si eu ca o extragere se face in extremis, atunci cand cade ceva, cand nu mai poti salva. Nu eram nici dotati tehnic. S-a mai produs oarecum o amanare, dar apoi am fost chemati la ordine de catre directia propagandei. Ni s-a pus in vedere ca daca nu ne implicam in operatiune vom suferi consecinte, ceea ce era tipic pentru vremea respectiva.

Ni se spunea ca daca nu extragem picturile murale oricum ansamblul va fi demolat. Eram asadar pusi in fata unei dileme dureroase. Barbaria oricum s-ar fi produs si prin urmare in aceste conditii era mai bine sa incercam sa salvam ceva. Asa incercau si cei de la Ministerul Culturii sa ne convinga: ca aceasta este singura cale, ca hotararea e de neschimbat, ca nimeni nu poate schimba o hotarare a tovarasului sau tovarasei. Pe de alta parte, stiam ca daca incepem operatiunea, drumul e deschis.

LINISTEA HAITUITILOR

V.M.: Va aduceti aminte ce spuneau despre demolare oamenii de rand care lucrau acolo?

Dan Mohanu: Oamenii nu se manifestau intr-un fel sau altul. Nu-mi amintesc sa fi vazut vreun cordon uman in jurul Vacarestilor, cum se spune ca s-a intamplat la Sf. Vineri.

V.M.: Devenise o astfel de demolare deja normala pentru oameni?

Dan Mohanu: Nu, nu intrase in normal, dar nu ati vazut cum se comporta animalele haituite? E o linistita deplina in jur dupa ce le haituiesti bine. Era un fel de liniste a haituitilor. Nu era o liniste a normalitatii si a linistii depline. Cat despre cei care lucrau acolo, ei erau oameni de la ICRAL. Unii dintre ei fusesera implicati in mai multe demolari din Bucuresti. Altii doar isi faceau meseria.

Nu sesizam nici o jale din partea vreunui om simplu care ar fi realizat ca acolo e un loc sacru, care are in spate o istorie a ei. Unii pareau interesati de aspectul tehnic si de faptul ca noi, restauratorii, lucram cumva impotriva curentului. Biserica era in parte demolata, era o ruina si era destul de riscant sa lucrezi in interiorul ei. Iar unii erau chiar amabili, dar nu era nimic spectaculos in atmosfera de acolo.

V.M.: Dar dintre specialistii care lucrau acolo? Ati vazut pe cineva varsand vreo lacrima pentru ce se intampla cu Vacarestiul?

Dan Mohanu: Nu. Stiu doar ca toti regretam profund ce se intampla si ca eram prinsi ca intr-o misiune pe front. Pe front nu mai ai timp sa versi lacrimi. Erau insa vizibile barbariile nevazute. Atunci am realizat ca monumentul fusese incendiat. Aripa dinspre prima incinta am zarit-o neagra, cu gavanele negre ca dupa un incendiu.

Fusese un film acolo. Se spunea ca tocmai se turnase acolo un film pentru ca se stia ca va fi demolata manastirea si prin urmare se putea face orice. Alt lucru socant era ca se puteau observa gesturi de vandalism, gestul unor oameni fara Dumnezeu care stiu ca pot face orice intr-un loc care va fi demolat.

Asta este insa valabil si pentru tot ceea ce se intampla astazi in Bucuresti. Uitati-va: exista case pe care le zaresti brusc fara tocariile ferestrelor, casa nu e demolata inca, dar acesta este un prim gest de vandalism. Uitati-va la palatul Stirbei: o sa vedeti la colturi infiltratii, tencuieli cazute, vegetatie crescuta prin unghere, e gata sa cada totul. Un fel de sugerare a faptului ca monumentul abia asteapta sa intri cu tarnacopul in el.

V.M.: Dar acum ce se gaseste pe locul manastirii Vacaresti?

Dan Mohanu: Am fost de curand acolo, merita mers pentru ca este, culmea, tot atat de tragic ca atunci. Si stiti de ce? Pe locul acela se construieste un mall. Idealul lui Ceausescu de a face o cladire secularizata s-a implinit mai mult decat isi dorea el. Ceausescu vroia sa faca acolo un tribunal sau o sala de sport. Ei bine, acum pe locul acela se construieste un mall.

V.M.: Ce credeti ca ar trebui sa se gaseasca astazi pe locul manastirii Vacaresti?

Dan Mohanu: Discutia este destul de lunga pe aceasta tema. Sentimentele si ratiunea au fost extrem de impartite. Nu ar fi usor de decis. Sincer sa fiu, la inceput, in sinea mea, m-am opus reconstructiei. Din doua motive: evenimentul in 1990 era inca foarte proaspat, apoi, o reconstructie asa cum se anunta ea, pe langa pastisa care ar fi fost, ar fi folosit la acoperirea barbariei care s-a produs acolo.

Ar fi fost o stranie camuflare. Noi nu eram siguri ca se constientizeaza ca ceva a fost distrus acolo. Acum insa, cred in valoarea reconstructiei, dar intr-un anume tip de reconstructie care nu trebuie neaparat sa fie o replica. Dar in orice caz locul trebuie recuperat.

UN PATRIMONIU DIVIZAT SI UN MINISTER JALNIC

V.M.: Orasele Romaniei sunt pline de cladiri istorice superbe, dar semi-abandonate… Ce explicatie exista pentru acest fenomen? Cladirile vechi din Timisoara, din Craiova, din Pitesti, din Sulina… Cum este posibil asa ceva?

Dan Mohanu: Imi este foarte greu sa raspund. Nici nu stiu de unde sa incep, pentru ca cel mai simplu e sa incerci sa descrii fenomenul, sa vezi de ce se intampla asta. Sa vezi ca, de pilda, societatea este dezarticulata si ca la ora actuala o singura decizie se poate lua in diferite locuri.

O cladire poate foarte usor sa cada victima… mergand pe filiera, constati ca decizia a fost luata de un oarecare dintr-o primarie impreuna cu un grup foarte precis interesat de teren. Si tot mergand pe filiera asta constati ca de fapt este o rasturnare a valorilor. Ca ceea ce credem noi ca este valoarea preponderenta, de fapt nu este.

Si nu numai atat, ea este in asa hal relativizata incat ajungem noi insine sa avem indoieli, pentru ca spectrul dezvoltarii ni se pune inainte.

V.M.: In realitate, este astazi un Mall mai valoros decat o cladire construita in secolul XIX?

Dan Mohanu: Care realitate? Pentru ca aici este teribilul. Pentru statul roman sunt pierderi ireversibile pe care, din pacate, le va realiza mult mai tarziu. Incercarea noastra de recuperare a constiintei publice e cu mult mai ocolita acum.

Facem niste eforturi disperate la aceasta ora ca sa protejam ce se mai poate proteja. Sentimentul meu este ca aceasta cale este cu mult mai ocolita, cu cat se invoca prezenta Romaniei ca tara europeana. Asta este straniu. Spectrul dezvoltarii este cel care demoleaza imens din acest trecut.

Este un trecut considerat ineficient, neproductiv. La aceasta ora, ierarhia sociala, persoanele de decizie nu sunt cele indreptatite sa fie acolo. E ca si cum am constata ca avem in fata un chirurg incompetent, care are un asistent care stie ce e de facut, dar chirurgul e incompetent. E o rasturnare teribila.

V.M.: Cine ar putea schimba ceva?

Dan Mohanu: Numai o vointa politica. Pentru ca la ora actuala, in capul constiintei publice puterea banului pare atat de mare si terorizanta incat se crede si se spune ca nu exista cale. Banul e ceva care rezolva subteran absolut orice. Si in acest caz este nevoie de o vointa politica. O astfel de vointa inseamna o autoritate care e capabila sa zdrobeasca orice comportament de tip mafiot.

V.M.: Exista cazuri in foste tari comuniste in care cladirile istorice renovate au inceput sa atraga bani prin turism. La noi de ce nu se poate urma acest exemplu?

Dan Mohanu: Se poate, dar trebuie sa aratam si lucrurile care sunt bine facute. Sunt asemenea case chiar in Bucuresti. Case care au primit o alta destinatie, sunt fie un birou de avocatura, fie altceva, dar au supravietuit ca monument. Au fost si restaurate exemplar. Lucrurile acestea trebuie subliniate.

De exemplu, o vestita librarie din Bucuresti este gazduita de o casa care a inceput sa traiasca din nou, sa respire intr-o noua formula si ipostaza. Dar astfel de lucruri trebuie sa fie realizate de catre competente. Nu trebuie sa punem incompetenta sa judece aceste lucruri, ci competentele. Or, asta nu mai exista.

Atata vreme cat o comisie a monumentelor istorice are doar rang consultativ, iar Ministerul Culturii a ajuns cu structura sa intr-o forma jalnica in care se plange ca are cativa functionari care abia fac fata nevoilor tarii… atata vreme cat exista dezarticularea aceasta in care Biserica s-a separat cu protocolul ei de Ministerul Culturii, de celalalt patrimoniu.

Avem patrimoniu divizat: exista patrimoniu al Bisericii, exista patrimoniu al nationalitatilor, un patrimoniu al Ministerului Culturii si o lege care de fapt nu se aplica. Asta este realitatea. O dezarticulare a societatii bazata pe o rasturnare a valorilor. Si asta ne face sa vedem ceea ce vedem.

SUNTEM LA RASCRUCE

V.M.: Ati amintit despre exemple reusite. Un astfel de exemplu este salvarea frescelor de la Vacaresti. Spuneti-ne aceasta poveste.

Dan Mohanu: Ne-am organizat in cateva echipe, si, ajutati de studenti, am incercat sa intram unde se putea intra. Timpul era relativ scurt si procedeul era periculos pentru ca pridvorul Vacarestilor fusese deja pe jumatate demolat si in naos era la fel. Lucram contra-cronometru pentru ca venea nu numai iarna dar si termenul demolarii. Mai multi istorici de arta au decis ce anume ar trebui sa scoatem de acolo.

Si am inceput sa lucram in schimburi. Am facut un foc urias pe lemne pentru a putea lucra cu o cantitate mare de clei. Si am ales sa extragem cu tot cu suport frescele, pentru ca asta ajuta la pastrarea caracterului mural al frescelor. Am incercat sa gasim cele mai bune materiale care se puteau gasi in lumea socialista.

Uneori am mai si improvizat pentru ca unele materiale nu se gaseau in tara. Apoi am facut extragerea propriu-zisa, dar multi dintre noi faceam pentru intaia oara o extragere de fresce, pentru ca in lumea restauratorilor o astfel de operatiune este interzisa. Nu se face decat in extremis. Cand extrageam cautam sa scoatem imaginile intregi, care erau de mari dimensiuni. Era fabulos cum reuseau unele sa poata fi extrase in ciuda dimensiunilor foarte mari.

S-au produs si pierderi, pentru ca orice extragere este o trauma. Se coborau acele fragmente mari pe niste panouri confectionate special de ICRAL. Le depuneam cu fata in jos si apoi plecau.

V.M.: Unde?

Dan Mohanu: Ajungeau unde nu gandesti: la CEC, la Casa Scanteii, multe au ajuns la Casa Melic. Altele s-au pierdut. Erau pastrate in niste conditii total nepotrivite, au zacut acolo multa vreme din 1985 pana in 1990. De obicei o extragere trebuie urmata imediat de operatiune de transpunere.

Ele au mai fost mutate apoi undeva la Muzeul Taranului Roman, si de asemenea orice transport al lor aducea mai multe pierderi. In 1990 eram cu totii intr-o stare euforica si atunci am decis sa incepem conservarea si punerea lor in valoare.

V.M.: Care sunt atributele necesare practicarii meseriei de restaurator?

Dan Mohanu: In primul rand trebuie sa fii devotat acestei meserii, pentru ca nu e o meserie conjuncturala dar nici o meserie, cum se crede uneori, a artistilor ratati. E in primul rand o devotiune. Apoi trebuie sa fii in aceeasi masura un personaj tehnic si un intelectual fin. Un personaj care seamana cu istoricul de arta, cu fenomenologul, cu cel care incearca sa cunoasca obiectul ca fenomen.

Nu e simplu. Restauratorul are de-a face cu imaginea, manifestarea imateriala a materiei, dar e obligat prin natura meseriei sa se ocupe numai de materie. Acest lucru il duce la situatii de-a dreptul disperante pentru ca ochiul public asteapta intotdeauna de la actul restaurarii mult mai mult decat s-ar crede. Asteapta un gest magic.

De aceea, restauratorul autentic este cel care se pregateste sa infrunte oprobiul public. Este un gest prezent in foarte putine meserii. Asteptarea este aceea de restituire „ex novo“ a obiectului: gestul magic a intoarcerii intr-un trecut in care este imposibil sa ne mai intoarcem vreodata.

V.M.: Este restaurarea o arta sau o stiinta?

Dan Mohanu: Nu este nici una, nici alta. Are o dimensiune artistica in masura in care multe meserii au, dar poate mai mult decat altele in sensul in care vine in contact cu opera de arta. E o meserie care se exercita pe opera de arta. Numai ca ea exceleaza prin a se pune in spatele creatorului, niciodata inaintea lui.

Prin urmare ea trebuie sa fie capabila sa restituie un obiect in care nu a adaugat de la sine. Dimensiunea creatoare se topeste totalmente in cea a operei in sine. Apoi trebuie sa lucrezi cu un sentiment al devotiunii si al gratuitatii… Nu am lucrat pentru bani si nu am avut niciodata obsesia aceasta a zeului banului.

V.M.: Sunteti optimist sau pesimist in ceea ce priveste viitorul monumentelor istorice din Romania?

Dan Mohanu: Trebuie sa fiu optimist, dar sunt extrem de ingrijorat in legatura cu starea actuala. Am sentimentul ca suntem pe un front unde putem pierde sau castiga batalia. Suntem la rascruce.