Interviu cu regizoarea de 34 de ani, care a făcut primul film românesc distribuit, prin Netflix, în 128 de țări: „Succesul, o iluzie frumoasă. Creația aparține lui Dumnezeu”
Regizoarea Cristina Jacob, care a lansat zilele trecute „The Perfect Escape”, un film românesc cu actori străini, a povestit, într-un interviu pentru HotNews.ro, cum a ajuns să fie recunoscută pe plan internațional și ce așteptări are de la cariera ei pentru viitor.
La doar 34 de ani, Cristina Jacob are în portofoliu filmele „Love Story”, „Selfie”, „Selfie 69”, „Oh, Ramona!” și, acum, „The Perfect Escape.” Regizoarea și-a făcut un nume la nivel internațional, dar încă mai are multe de spus în domeniu și se consideră „un artizan care se zbate să-şi şlefuiască meşteşugul, să-şi mulțumească publicul.”
Primul film regizat de Cristina Jacob a fost „Poveste de Dragoste”, lansat în 2015, alături de Dragoş Bucur, Raluca Aprodu, Ducu Darie, Mirela Onişor şi Mimi Brănescu.
„A fost prima experienţă de filmare în mijlocul iernii, iar 12 ore în frig fac acel film să-mi dea fiorii de atunci de fiecare dată când îmi amintesc”, spune ea.
În 2019, atunci când a lansat „Oh, Ramona”, producția a devenit primul film românesc distribuit în toată lumea prin Netflix, în 128 de țări și dublat în 33 de limbi.
Pe 14 februarie 2023, Cristina Jacob a lansat „The Perfect Escape”, un film românesc, dar în engleză, cu actori străini din Anglia, Franța, Los Angeles, Canada, dar și România, prin actorul Bogdan Iancu.
Pelicula spune povestea a patru cupluri care trec prin diferite situații și provocări, în timp ce rămân izolate într-o cabană la munte; pe lângă multă distracție, personajele își vor analiza și propriile relații.
„The Perfect Escape” a fost filmat în pandemie, iar timp de cinci luni 140 de persoane din echipă au fost testate zilnic de COVID-19. Interesant a fost și castingul, realizat prin Zoom la nivel global, când toată lumea era încă în lockdown. Deși a avut rețineri privind procesul de selecție, Cristina a reușit să facă alegerile potrivite pentru roluri.
În ceea ce privește experiența acumulată și vârsta pe care o are, regizoarea povestește cum pe vremuri „34 era deja o vârstă a maturității, iar Dante considera 35 de ani drept „nel mezzo del cammin di nostra vita”, mijlocul vieţii”.
Iisus, Eminescu, genii şi maeştri si-au împlinit operele de la vârste fragede. Consider ca am depus o muncă susținută şi dedicată, dar nu ceva de nerealizat. Imediat după facultate, am început să fac lungmetraj. Sunt 12 ani de atunci deja, dar tot mă simt un începător. După cinci filme, pot sa zic că abia mi-am „făcut mâna”, explică ea.
Regizoarea vorbește și despre cum se schimbă de la o zi la alta, iar varianta ei de ieri nu este cea de azi, iar cea de mâine nu va mai fi cea din prezent: „mă las curioasă și maleabilă în aceste schimbări.”
„Faptul că mă bucură ceea ce fac, asta consider un posibil succes”
Cum îți alegi proiectele la care lucrezi?
Cristina Jacob: Intuitiv. Ce-mi stârneşte interesul şi rămân cu atenția şi energia acolo, e semn că merită să spun acea poveste. O verific evident şi cu ceilalţi, să văd dacă nu cumva e astfel doar pentru mine.
Mi s-a mai întâmplat să mi se pară doar mie interesant şi, cel puţin pentru filme, e bine să fie un subiect de interes mai larg (râde).
Cât de importantă este validarea publicului pentru tine?
Un film ajunge la public când deja este gata, nu-l mai poţi schimba. Mă ajută feedback-ul publicului larg, pentru el facem filmele. Dar, dacă ești un artist destul de conectat cu intuiţia ta şi ancorat în realitatea în care trăim, atunci cumva ştii ce aşteptări are publicul.
După teoria lui Jung, participăm cu toţii la acest subconştient colectiv; nevoile bazale sunt relativ similare majorităţii.
Când ai simțit că ai cunoscut succesul, odată cu lansarea „Oh Ramona” și distribuția lui pe Netflix?
Succesul, ce iluzie frumoasă. Ne aparţine oare nouă, artiştilor? Creaţia aparţine lui Dumnezeu. Suntem cel mult co-creatori. Un film înseamnă atât de multă muncă într-un timp destul de lung, întins pe cel puţin doi-trei ani.
Când ajungi să lansezi un film, eşti atât de epuizat că nu ştii dacă e real că s-a terminat sau nu şi intri din nou în altul. E cumva exemplul perfect de „it’s about the journey”.
Mă bucură fiecare etapă, iar faptul că mă bucură ceea ce fac, asta consider un posibil succes. Restul depinde de atât de multe lucruri care nu țin de tine: câţi bani sunt investiţi în marketing, programare, când s-a lansat proiectul şi, în acelaşi timp, cu ce alte filme, încât totul devine o loterie.
„ Pentru o clipă, mă răsfăț și mă păcălesc că succesul ăsta e al nostru”
Imagini de la filmările „The Perfect Escape”. FOTO: Cristina Jacob/ Arhiva personală
Cum te raportezi la faima ta internațională?
Cifrele care susțin recunoaşterea de astăzi ascund multe îndoieli, frământări și încercări, care nu sunt vizibile decât pentru mine şi parte din echipă. Oamenii care au fost la film și au plătit un bilet nu știu toate astea și nici nu e treaba lor să știe.
Cei care vor să vadă și altfel decât cu ochii, văd munca din spatele fiecărui cadru, din spatele fiecărei emoții create. Mă urc la final pe scenă și mă bucur de aplauze pentru câteva minute pentru întreaga echipă, iar o jurnalistă îmi comentează rochia de seară, fără să știe că lungimea ei e menită, în primul rând, să ascundă genunchii juliți pe platoul de filmare și coatele bătătorite pe masa de montaj.
Pentru o clipă, mă răsfăț și mă păcălesc că succesul ăsta e al nostru. Apoi merg acasă și-mi reamintesc că eu mi-am propus doar să fac ceea ce mi-a fost dat să fac (cu iluzia că am ales eu asta), să fac cât pot eu de bine și să nu las că „merge și așa”.
Săptămâna viitoare succesul va purta alt nume, însă bucuria momentului rămâne: bucuria că munca ta nu a fost în zadar, că oamenii care nu știu nici măcar ce e acela un regizor se bucură de film, iar câțiva care au cultură cinematografică și cărora s-a întâmplat să le placă filmul ți-au înțeles mesajele alea mai ascunse, alea „mai de artă” și alea „pentru adevăr”.
Te-ai simțit vreodată judecată pentru succesul tău pentru că ești femeie sau pentru că ești femeie tânără – spune-mi despre asta?
Mai puţin decât am crede. Există câţiva oameni care au crezut aproape orbeşte în mine şi cu care am făcut echipă nu o dată. Atât femei, cât şi bărbaţi. Sunt conştientă că pot fi şi invidii şi judecăţi, dar nu mă cramponez de ele.
Ştiu de unde vin, sunt două generaţii în urma mea de oameni crescuţi în comunism şi îndoctrinaţi puternic, unde misoginismul a fost o normalitate. O să mai treacă apă pe Dunăre până să ne iasă asta din subconştient.
Mai bine de 50 de ani, în comunism, a fost încurajată mediocritatea, iar elitele au fost marginalizate şi omorâte. N-am mai avut mentori şi modele, decât dacă singuri, autodidacţi, le-am căutat. Din acest motiv, nu plec urechea şi nici nu le iau personal, ştiu că fiecare simte şi vede după filtrul propriu.
„La noi publicul încă piratează, asta ucide industria”
Povestește-mi puțin despre motivul pentru care alegi să faci filme în engleză și nu în română, în prezent.
În primul rând, din motive financiare. Dacă publicul român vine din ce în ce mai mult la filmul românesc în cinema, o să putem finanţa filmele. Fără această susţinere a publicului, nu se pot strânge bugetele necesare din piaţă.
De data aceasta, limba engleză ne permite să putem avea o distribuţie mai largă atunci când nu ne putem baza pe numerele mari din cinematografe.
La noi publicul încă piratează, asta ucide industria. Vezi exemplul Poloniei, unde publicul local merge în primul rând la filmul polonez şi abia apoi la cele americane. Este o normalitate în care se susţin reciproc, producători şi spectatori.
Sper că în curând să se trezească această normalitate şi în noi, românii.
În România a fost un val de producții care au creat multe discuții în online – te tentează să faci din nou un film în română cu actori români?
Da, mă tentează, dar în stilul meu şi cu rigorile mele, cu actori care sunt dispuşi la disciplină şi repetiţii. Avem multe poveşti româneşti care merită a fi spuse, atât în limba română, cât şi în limba engleză, ca să circule mai uşor şi peste graniţe.
„Puţini actori români sunt astăzi suficient de bine pregătiţi în lucrul cu limba engleză”
Cristina Jacob/ Arhiva personală
Proiectul „The Perfect Escape” a început în pandemie – spune-mi puțin despre cum ai ajuns la ideea acestui film și când ai concretizat-o?
A plecat de la un scenariu scris de Dan Chişu, pe care l-am cumparat şi ulterior modificat până a ajuns în versiunea de astăzi. Mi-am dorit să fac un film despre relaţiile postmoderne şi despre cum fugim din ce în ce mai mult de asumare. Despre dorinţa de evadare, care este, evident, o iluzie.
După câştigarea concursului CNC, am adunat echipa şi ne-am apucat de construirea întregului puzzle, care conţine, în acest caz, o echipă de profesionişti locali şi internaţionali de excepţie.
„E un film românesc, în engleză” – ce înseamnă asta mai exact? Unde au fost filmările și cât timp au durat?
În cazul de faţă, povestea cerea a fi rostită în limba engleză – sunt patru cupluri de vârste diferite şi din ţări diferite, care rămân blocate după o furtună de zăpadă, în vârf de munte, într-un hotel boutique din Transilvania. Filmările exterioare sunt chiar iarna la munte.
Tot interiorul este construit integral în Studiourile Buftea, de către scenograful de geniu Cristian Niculescu. El a reuşit să câştige pariul pe care ni l-am propus şi anume acela de a nu se simți că este un set construit şi că filmările interioare au avut loc în platou, într-un decor construit de la zero.
Filmările au durat 34 de zile şi pregătirile au durat din ianuarie până la final de martie.
De ce doar actori străini și un singur român (Bogdan Iancu)?
În principal, pentru că aşa a cerut acest scenariu. Dar şi pentru că puţini actori români sunt astăzi suficient de bine pregătiţi în lucrul cu limba engleză.
Bogdan lucrase deja cu mine la „Oh, Ramona”. A lucrat multă vreme cu un coach și demonstrase deja calităţile şi devoțiunea pe care o are pentru meserie şi s-a potrivit rolului.
Un film realizat cu un buget de 4 milioane de dolari
Ce buget de producție a avut acest film și de unde ai făcut rost de bani?
4 milioane de dolari. Nu sunt producătorul acestui film, ci fratele meu, Daniel Jacob, alături de alţi parteneri care au finanţat acest film. Un mix de soft founds şi investments.
Dar nu mă pricep să vă detaliez, deoarece ne-am delimitat încă de la bun început responsabilitățile. Unul pe partea creativă, celălalt pe partea de producţie.
Apropo de asta, e mai ușor să găsești bugete pentru filmele în engleză decât pentru cele românești? Te implici direct în căutarea de finanțări sau cum funcționează mai exact procesul?
Ține de o multitudine de factori, subiect, actori, limbă etc. La partea creativă mă implic cu responsabilitatea că trebuie să avem o poveste pentru public ca să putem supravieţui. Dar de bugetul în sine şi finanţare nu mă ocup, este o meserie şi o altă şcoală în sine producţia de film.
„Mi-ar plăcea ca românii să rămână cu ideea că se poate și la noi mai bine”
Ce ți-ar plăcea să știe românii despre film și cu ce mesaj să rămână în urma lui?
Că e al lor şi despre ei. Că e făcut cu oameni ca ei. Mi-ar plăcea să rămână cu ideea că se poate şi la noi mai bine. Că relaţiile, de orice fel, se construiesc cu multă răbdare şi că fuga nu ajută. Aş vrea să ne uităm la lucrurile foarte serioase cu ceva mai mult umor, ceea ce încearcă să facă filmul.
Cum vezi parcursul tău profesional, spre ce te îndrepți?
Devin din ce în ce mai deschisă spre alte genuri de film, ale căror ritmuri abia ce le învăţ. Mă las suprinsă de ceea ce o să urmeze fără să cad în iluzia că pot controla prea multe. Asta este totuşi opusul de a mă lăsa pe o ureche sau să cred că ştiu deja multe, nu. Mă deschid cu curiozitatea unui copil către nou.
INTERVIURILE HotNews.ro