INTERVIU Cum gândeşte Donald Trump și ce îi poate atrage atenția la România / Explicațiile unui fost diplomat american

În mod tradițional, felul în care se luau deciziile a fost stabilit după cel de-Al Doilea Război Mondial, odată cu Legea Securității Naționale din 1947. Practic, există un organism de coordonare numit Consiliul Național de Securitate, care are un aparat administrativ ce ajunsese, pe vremea când eram eu acolo, la puțin peste 100 de oameni.

Personalul Consiliului Național de Securitate are responsabilitatea de a se asigura că fiecare minister american – agenții sau departamente, cum le mai numim noi -, fiecare instituție care are o miză într-o chestiune importantă, are ocazia să fie auzită, să participe la dezbaterea de politici publice și apoi să contribuie la formularea unei recomandări privind ce ar trebui făcut într-o anumită problemă, recomandare care urcă apoi la următorul nivel al lanțului birocratic.

În cele din urmă, în mod ideal, adjuncții miniștrilor analizează aceste recomandări și iau o decizie prin consens. Dacă ei nu reușesc, miniștrii fac același lucru, încercând să ajungă la un consens. Iar dacă nici ei nu pot lua o decizie, chestiunea ajunge la președinte, care decide.

„Trump a distrus complet acest sistem”

Sistemul funcționa excelent – extrem de bine, extrem de eficient. Existau reguli: trebuia să comentezi, apoi să se ajungă la un acord asupra unui rezumat scris al celor discutate. Iar odată ce acel lucru era consemnat în scris, asta era decizia finală. Nu puteai reveni și redeschide subiectul. În felul acesta, puteam merge mai departe.

Iar acest mecanism garanta că expertiza era inclusă în procesul decizional. Și asigura predictibilitate. Experții, fie că veneau din comunitatea de informații, din politica externă, de la Departamentul de Stat sau de la Departamentul Trezoreriei – oameni care înțelegeau finanțele internaționale sau energia – puteau contribui la fundamentarea deciziilor. Președintele Trump a distrus complet acest sistem.

Despre momentul Zelenski în Biroul Oval: „Încă nu pot să cred că s-a întâmplat”

– Cum ați descrie într-un singur cuvânt un lider care nu își bazează deciziile pe aparatul birocratic?
– Încrezător. Excesiv de încrezător.

– Dar această încredere a lui îi ajută pe aliați să-i înțeleagă politica?
– Nu. La început, i-a speriat. Cred că aliații din NATO au văzut cum a fost tratat președintele ucrainean Volodimir Zelenski în Biroul Oval, în februarie 2025. N-am văzut niciodată o întâlnire de felul acela în toată viața mea.

Să ai președintele suveran al unei țări pe care, teoretic, încercăm să o ajutăm să supraviețuiască – pentru că alternativa, înfrângerea Ucrainei, înseamnă distrugerea ei; înseamnă că Rusia a creat un nou precedent, acela de a folosi forța militară pentru a cuceri și distruge o țară – şi să-l tratezi aşa devine foarte periculos pentru noi toți. 

Așa că să-l vezi pe președintele Ucrainei atacat, în fața întregii lumi, pentru că nu acceptă să se predea este ceva ce încă nu pot să cred că s-a întâmplat.

„Aliații europeni nu voiau să-l supere pe președintele Trump”

Cred că liderii aliați din NATO, când au văzut cum a fost tratat Zelenski, au vrut apoi să se asigure că nu-l supără deloc pe președintele Trump. L-am văzut apoi pe Keir Starmer, prim-ministrul Regatului Unit, venind la Washington și, într-un gest de automărire, scoțând o scrisoare pentru președintele Trump: urma să fie singurul – primul președinte american din istorie – care să aibă o a doua vizită de stat, să-l vadă pe rege și să beneficieze de toată acea ceremonie fastuoasă.

Iar asta a funcționat o vreme, cel puțin așa părea, pentru că aliații europeni erau foarte atenți și nu voiau să-l supere pe președintele Trump. Dar tot nu înțelegeau ce îl motivează. 

Apoi a venit incidentul în care Statele Unite păreau dispuse să folosească forța militară împotriva unui aliat NATO, Danemarca, pentru a lua Groenlanda.

Așa că nu cred că este posibil ca omologii președintelui Trump să-i înțeleagă comportamentul, pentru că este complet imprevizibil.

De ce vrea Trump ca oamenii de afaceri să arate puterea americană în lume

– Dar Statele Unite au totuși o strategie de securitate oficială. Când țări precum România încearcă să înțeleagă intențiile SUA, ar trebui să se uite la strategia oficială sau la semnalele politice care vin de la Washington?
– Ei bine, răspunsul simplu este, desigur, că trebuie să te uiți la ambele. Spre meritul președintelui Trump, el are o Strategie de Securitate Națională bine scrisă și logică. Spun asta chiar dacă nu sunt de acord cu toate premisele ei. Ea oferă însă o explicație, dar nu și o predicție a ceea ce urmează să facă președintele Trump.

De pildă, în cazul Groenlandei: de ce Groenlanda? Ei bine, ideea centrală a strategiei Consiliului Național de Securitate – sau a Strategiei de Securitate Națională a Statelor Unite – este că SUA vor, în esență, și au nevoie să facă din emisfera vestică prioritatea lor. Iar, dacă te uiți pe hartă, poți spune: da, presupun că Groenlanda este în emisfera vestică.

Ideea este că ea face parte, într-un fel, dintr-o fortăreață în jurul Statelor Unite. Administrația Trump vrea să garanteze fluxurile de minerale critice și alte resurse, vrea să se asigure că nicio altă țară nu poate domina emisfera vestică, dar, în același timp, el nu vrea să domine Europa, nu vrea să domine Asia de Est sau regiunea Indo-Pacific. În plus, Statele Unite sunt perfect împăcate cu ideea ca Rusia să câștige influență. Și chiar și China, atâta vreme cât nu atacă Taiwanul.

Lui Trump „nu îi pasă de istorie”

Ceea ce crede președintele Trump este că afacerile și investițiile nu au fost niciodată folosite la întregul lor potențial pentru a promova interesele Statelor Unite. Așa că investitori, oameni de afaceri precum ginerele său, Jared Kushner, sau precum emisarul special Steve Witkoff, pentru că au avut un anumit succes în afaceri, ar trebui, în mintea președintelui Trump, să fie vehicule sau instrumente de proiectare a puterii americane.

Și asta are, la rândul ei, o logică. Problema este însă că președintele Trump, cred eu, nu are cu adevărat niciun interes pentru istorie. Nu pare să o citească. Nu îi pasă de ea. Nu este familiarizat cu securitatea internațională și cu relațiile internaționale, în general. Așa că se comportă foarte imprevizibil și face pași care poate nu sunt pe deplin gândiți până la capăt, chiar dacă strategia, în sine, poate avea sens.

„Există oportunități uriașe de investiții pentru partenerii americani care să vină în România”

– În aceste condiţii, ce-ați face dacă ați fi lider al României? Ați aștepta să treacă încă trei ani sau v-ați orienta mai mult spre Washington?
– Ei bine, sunt subiectiv, dar aș recomanda întotdeauna o orientare mai puternică spre Washington. Pentru că Statele Unite sunt copleșitor de puternice – și încă sunt, din punct de vedere economic, militar, chiar și în interiorul administrației Trump.

Cel puțin la nivelul strategiei de securitate națională, veți vedea că există o admirație și chiar o căldură față de Europa, chiar dacă există și multe plângeri la adresa Europei. Așa că eu aș profita de asta, aș profita de faptul că președintele Trump spune că iubește Europa. Mama lui este din Scoția – dacă mai putem numi Regatul Unit post-Brexit parte a Europei. Are terenuri de golf acolo.

Ce i-ar atrage atenția președintelui SUA

Așadar, ceea ce aș recomanda este ca România să fie un partener militar și de securitate al Statelor Unite la fel de energic și de solid cum a fost până acum. Să fie un membru foarte activ al NATO în privința cheltuielilor de apărare, să își îndeplinească angajamentul de 5% din PIB, dar și să îmbrățișeze ideea – așa cum face guvernul României – că investițiile americane pot construi o conectivitate strategică în feluri care nu s-au întâmplat până acum.

De exemplu, putem vorbi despre Neptun Deep. Este o dezvoltare extraordinară. Va transforma România într-o țară care nu doar că este autosuficientă în privința propriilor rezerve de gaze naturale – așa cum aproape este deja -, ci va deveni cel mai mare producător de gaze din Europa și un exportator.

Există oportunități uriașe de investiții pentru partenerii americani care să vină în România, în proiecte ca acesta sau în multe alte perimetre de gaze naturale din România. Dar, de facto, au existat obstacole birocratice și, într-un fel, politice în calea scoaterii la licitație a unor noi concesiuni de gaze naturale pentru potențiali investitori. Dacă România ar reuși să deschidă licitațiile pentru gaze naturale în Marea Neagră, cred că ați vedea multe investiții americane. Iar asta îi atrage atenția președintelui Trump.

Ce nu a înţeles SUA despre Putin şi Rusia

– Ați menționat Marea Neagră şi vreau să apelez şi la experiența dumneavoastră legată de Abhazia și Osetia de Sud. Ce au înțeles greșit Statele Unite în privința intențiilor pe termen lung ale Rusiei?
– Mi-aș dori să mi se adreseze mai des întrebarea asta… Cred că nu am înțeles măsura în care Rusia joacă un joc cu sumă nulă (în care poate exista doar un câştigător şi un pierzător, nu doi câştigători, n.r.) în vecinătatea ei imediată și pur și simplu nu crede că poate exista un rezultat de tip win-win dacă există o prezență americană. Nu mă refer la o prezență militară, ci la o prezență politică și culturală, care reflectă apoi dorința – susținută și astăzi de peste 80% dintre georgieni – de a deveni membri ai instituțiilor euro-atlantice, precum NATO și Uniunea Europeană.

Noi chiar am crezut că putem convinge Rusia că este în interesul ei de securitate ca mai multe țări să intre în NATO, pentru că devin iubitoare de pace, pentru că se simt în siguranță și apoi au încrederea necesară pentru a avea o relație mai puternică cu Rusia. Aceasta este o neînțelegere completă a felului în care funcționează gândirea strategică rusă.

Iar spre meritul lui – în bine sau în rău, mai ales în rău – președintele Putin ne-a arătat acest lucru și l-a și scris. Și a spus-o: Ucraina nu are dreptul să existe. Cred că el consideră că și Georgia ar trebui să revină în Imperiul Rus. Iar cu cât Georgia dobândește mai multă independență, cu atât, din perspectiva lui, sunt afectate mai grav interesele naționale fundamentale ale Rusiei.

– Deci conflictul din Georgia a fost o avanpremieră a ceea ce am văzut mai târziu în Ucraina…
– Sută la sută. La un moment dat, câțiva dintre șefii mei mi-au cerut să fac o misiune imposibilă: „Te rog, redactează o strategie care să descurajeze Rusia să atace Georgia atunci când Statele Unite recunosc independența Kosovo”. M-am întors în biroul meu. M-am gândit câteva ore. M-am gândit câteva zile. M-am întors la superiorii mei și le-am spus: „Este imposibil. Rusia va ataca”. Nu am fost popular. S-a țipat la mine. Dar am spus: „Îmi pare rău, pur și simplu nu pot veni cu niciun concept, pentru că Rusia va ataca.”

Cum a încercat un parteneriat strategic între SUA şi Rusia

– În ce moment a devenit clar pentru dumneavoastră că Rusia nu este un partener, ci o putere revizionistă?
– Cred că încă de la sfârșitul anilor ’90 Rusia folosea deja livrările de gaze naturale ca instrument, chiar ca armă, și ca modalitate de a-i intimida pe aliații noștri europeni. Iar locul în care am văzut asta cel mai limpede a fost felul în care era tratată Georgia, când unii dintre marii noștri aliați din NATO nu voiau niciodată să se opună provocărilor Rusiei împotriva Georgiei. Asta se întâmpla în anii ’90, cu aproape zece ani înainte ca Rusia să invadeze Georgia. Și, într-o zi, am înțeles în sfârșit motivul pentru care nu voiau să reziste și să confrunte Rusia: erau îngrijorați de posibile tăieri ale livrărilor de gaze naturale. Asta era la sfârșitul anilor ’90.

Dar momentul în care m-a lovit cu adevărat a fost când încă lucram la Casa Albă. Aveam un grup de lucru strategic cu Rusia, prin care încercam să creăm un parteneriat strategic între cele două țări – deşi eu eram sceptic că ar putea funcționa vreodată.

Totuși, era treaba mea să conduc discuțiile despre cum ar putea Statele Unite și Rusia să colaboreze în Caucazul de Sud. Le-am explicat obiectivele noastre: promovarea libertății politice și economice, a stabilității și a exporturilor de energie. Iar asta era după 11 septembrie, deci și combaterea terorismului.

După prezentarea mea, un oficial rus foarte înalt s-a uitat la mine și mi-a spus: „Glumiți, nu? Vă așteptați să credem asta?” Iar eu nu făceam decât să-i spun adevărul: acestea erau, într-adevăr, obiectivele noastre.

„România era atunci cea mai activă voce de la Marea Neagră”

– Cum este văzută România de la Washington: este considerată un aliat de încredere sau un actor secundar?
– Ei bine, cel puțin pe vremea mea, era văzută foarte clar ca un aliat de încredere. Mă refer la perioada în care lucram eu acolo, deci între 2001 și 2009, să spunem, până la finalul perioadei mele la Washington. 

Ambasadorii dumneavoastră, precum Sorin Ducaru la Washington, și oameni de aici, precum Stelian Stoian, președintele Băsescu, Mircea Geoană, erau printre cei mai limpezi și mai articulați gânditori strategici atunci când vorbeau cu noi, la Washington, și spuneau: trebuie să ne punem ordine în abordarea față de securitatea la Marea Neagră. Trebuie să fim atenți la ea. Avem nevoie de infrastructură, de drumuri, care în sfârșit încep să se realizeze acum. Avem nevoie de cooperare militară. Trebuie să ne consolidăm cooperarea de securitate. Trebuie să evităm să provocăm Rusia, dar nu trebuie să fim naivi și trebuie să înțelegem că va avea tendințe agresive.

România era atunci cea mai activă voce din regiunea Mării Negre. Este și astăzi o voce foarte activă. Este un aliat NATO excelent. Oamenii nu realizează cât de mare este România ca țară și cât de mare este economia ei.

Acum, în ce măsură președintele Trump se gândește personal la aceste lucruri, cred că este puțin probabil, pentru că nu așa privește el lumea. Așa cum spuneam mai devreme, el se gândește la crearea de conectivitate strategică și influență pentru Statele Unite prin investiții la scară mare, care implică firme americane.

De aceea cred că este atât de important să fie găsite și mai multe modalități de a aduce mari investitori americani în România, fie în minerit, fie în petrol și gaze offshore sau onshore, fie în producție industrială la scară mare. Există aici multe oportunități de investiții, pe care România le-ar putea folosi, cred, pentru a urca pe agenda lui Trump însuși.

Dar, în general, cred că la Washington există o apreciere importantă pentru România în rândul celor care se ocupă de politică externă – desigur, nu este un număr foarte mare de oameni.