INTERVIU Cum vede regizorul Radu Afrim transformările teatrului românesc din ultima vreme: Trecerea în online, distanţare socială pe scenă, traumele post covid

Închiderea teatrelor impusă de starea de urgenţă şi noile reguli pe care încă autorităţile se străduiesc să le contureze schimbă drastic acest domeniu. În ce sens? „Pentru unii a fost un dezastru, pentru alţii a fost pură relaxare”, spune regizorul Radu Afrim. Iar lumea artistică, de altfel atât de dezbinată, are de trecut acum „proba conectării la realitate”. „Distanţarea scenică ar însemna ca toate spectacolele mele să fie scoase de pe afiş (…) Noii copii teribili ai regiei vor fi cei care reuşesc să creeze iluzia atingerii între actori”, mai spune Afrim.

• Cum ţi-a afectat munca toată acestă perioadă?

S-au decalat toate proiectele. Tuturor. Bănuiesc că la unele s-a renunţat de tot.

Eu repetam la teatrul secuiesc din Sfântu Gheorghe cu scenografa Irina Moscu. Ne-am ridicat de la masa de lectură şi am luat o pauza de două luni. Deocamdată.

Tot eu scriam şi scenariul. E evident că el nu va mai putea arăta la fel pentru că nu cred că ne putem preface că nu s-a întâmplat nimic. Eu nu voi putea să reiau lucrurile aşa cum le-am lăsat înainte de pandemie. Chiar dacă, cel puţin până acum, izolarea asta a fost pentru mine ca un concediu în curtea casei. N-ar fi primul oricum. 🙂

Am văzut o reclamă stupidă în care se zice că „planeta s-a oprit”. Pe bune? E fascinant să vezi cum creşte o plantă în fiecare zi şi poate fi emoţionant să vezi cum dispare -încet- o alta.

De 1 mai s-au dus reporteri la malul mării şi ne vorbeau la tv despre „liniştea apăsătoare” de acolo. Doar pentru că nu erau oameni pe plajă!! De când sunetul valurilor mării e „apăsător”? Sau pescăruşii? Pai de aia merg yoghinii la malul mării? ca e apăsător? 🙂

Unii chiar nu pot să priceapă că planeta asta nu a apărut în univers cu scopul de a fi populată de oameni.

Post pandemie artiştii trebuie să vorbească mult mai clar despre asta în munca lor. Artiştii au de trecut acum, poate mai mult ca altădată, proba conectării la realitate. Nu ştiu dacă se poate vorbi despre o nouă realitate.

E posibil.

Rămâne totuşi la orizont incertitudinea asta în ce priveşte situaţia culturii, şi nu e doar o problemă naţională, vorbesc cu prieteni din vest care lucrează în teatru, nici acolo nu li se spune nimic direct, se aşteaptă decizii salvatoare sau nimicitoare.

Dacă nici la case mai mari lucrurile nu se arată prea optimiste mi-e greu să cred că la noi nu se va lăsa cu traume.

Lumea artistică e dezbinată, sindicatele sunt cum sunt şi asta nu e în regulă. Mai ales acum. Presimt că va trebui să milităm pentru dreptul de a putea munci din nou. În condiţii cât de cât normale.

• Ce au însemnat pandemia şi starea de urgenţă pentru teatrul românesc? Care vor fi efectele pe termen lung?

Depinde.

Pentru unii a fost un dezastru, pentru alţii a fost pură relaxare.

Pentru unii actori angajaţi la stat a fost continuarea perioadei de relaxare de care se bucură şi atunci când colegii lor joacă pe rupte. Pentru că ei nu calcă pe scenă cu anii. Iar salariul intră pe card. Deci habar n-au că teatrul lor a fost renovat acum 3 ani.

În timp ce mulţi artişti independenţi pe care nu-i protejează nicio lege joacă în teatrele de stat la invitaţia regizorilor si sunt plătiţi pe spectacol. Pentru aceştia închiderea teatrelor a fost cumplită. Ei ştiu clar câţi bani au pierdut dar nu ştiu din ce o să-şi plătească chiria în viitorul apropiat.

Unele teatre au fost trecute în şomaj tehnic, altele şi-au pus actorii să citească poezii de pe desktop. S-au strâns sute de likeuri pentru că unii actori au vărsat chiar şi lacrimi în timpul lecturii. Unii au învăţat poeziile pe de rost.

Ăsta e unul din câştigurile pandemiei pentru că actorii tineri nu prea ştiau poezii. Alţi actori s-au expus fără să le-o ceară nimeni. Au ţinut ei, aşa de dragul nostru, să ne facă să radem. Unora le-a ieşit la fel de prost ca pe scena.

Cert e că o perioadă vom avea alergie la zoom.

Îmi pare rău s-o spun dar nu toţi actorii pot fi lăsaţi să zburde liberi pe câmpiile virtuale.

Sau pot, însă pe propria răspundere. Efectele pe termen lung ale acestei zburdălnicii nu se cunosc.

• Cum se va schimba publicul de teatru?

Nu ştiu dacă avem un public educat în sensul în care, odată ce a văzut timp de două luni un actor pe gratis, după ce i-a văzut casa , frigiderul, aşternuturile de pat şi iguana din dotare, odată redeschise teatrele să plătească sa-l vadă într-un costum care nici măcar nu e al lui. Nu ştiu. Poate da, poate nu.

Poate se câştigă un public nou. Care n-o să rezoneze cu vechile convenţii ale teatrului. Şi atunci e clar că limbajul teatral va suferi mutaţii.

Era şi cazul.

Din acest nou limbaj sper că nu va face parte şi distanţarea scenică între actori. Asta e o glumă proastă şi în regia contemporană din Europa nu are cum să funcţioneze.

Asta ar însemna ca toate spectacolele mele să fie scoase de pe afiş pentru că ar fi focare de infecţie.

Nu vreau să mă gândesc la scena de sex dintre Maşa şi Verşinin din spectacolul meu de la TNB. Nu vreau să cred că apropierea fizică dintre actori pe scenă va fi ce-au fost şopârliţele pe vremea dictaturii. Adică provocarea absolută să fie doi actori care au între ei doar 30 de centimetri, iar în caz de atingere un spectator (informator?) va suna la 112.

Se vor face comisii de evaluare a distanţelor dintre actori înainte de premieră. Se vor negocia la sânge câţiva centimetri cu directorii teatrelor. Noii copii teribili ai regiei vor fi cei care reuşesc să creeze iluzia atingerii între actori.

Şi sala va aplauda în picioare fiecare atingere iluzorie.

Adevărul e că şi acum există destul teatru în care nu se întamplă nimic, în care actorii stau pe scaunele distanţate şi spun poveşti. Şi pentru regizori asta e foarte uşor de făcut. Mereu se vor găsi voci care vor spune că e o munca imensă cu actorul în spatele unei astfel de mizanscene şi tot atâtea urechi care vor crede acest lucru.

Si acum teatrele sunt pline de actori care fac monodramă, în UE se scrie de mult (mai ales din motive financiare) teatru pentru 1 sau 2 actori. Până acum mie nu mi s-a dat voie să regizez piese cu actori puţini. Sper să nu înceapă sa-mi ceară s-o fac. Deşi sunt texte bune pe care eu le citesc doar pentru plăcerea mea.

Teatrul distanţării fizice a existat mereu, sunt regizori care excelează în a crea imagini scenice uluitoare cu siluete statice aflate la ani lumină distanţă. În România există doar vreo două teatre cu scene atât de mari încât să permită acest lux. Viermuiala noastă balcanică se situează exact la polul opus.

• Ce a însemnat trecerea în online?

Nici cele mai vizionare minţi n-ar fi putut crede aşa ceva. Transmiterea online e un act de generozitate şi de empatie.

Eu mă gândesc în primul rând la cei care nu au teatru în oraşele lor, care nu au festivaluri şi în casele cărora nu ajunge decât teatrul tv despre a cărui calitate mă abţin (cu greu) să vorbesc aici.

Ei bine, cu toţii au avut şansa acum să vadă că teatrul poate fi altceva. Cu marja de emoţie sacrificată de o filmare proastă. Aici e un punct sensibil pentru managerii teatrelor care n-au pus prea mare preţ pe filmarea profesionistă a producţiilor.

Există o categorie de spectatori al căror orizont de aşteptare nu se întinde mai departe de takeiankeşicadâr (ca tot a devenit hit de sezon). Şi care vor dori să vadă la infinit montări convenţionale cu piese populare. În acest public nu se va schimba nimic. Din contră, vor dori cu o înverşunare şi mai mare să revadă, odată ieşiţi din case, takeianke.

De partea cealaltă există o doză incalculabilă de snobism legat de producţiile străine care sunt date acum online. Doar pentru că în ele joacă staruri internaţionale de film nu înseamnă că am fost martorii unui eveniment teatral. Cum sunt multe de la Naţionalul din Londra. Aşa avem şi noi starurile noaste în spectacole de neprivit.

Apoi s-au dat multe spectacole ruseşti proaste. Jucate gros. Dar şi spectacole româneşti excelente dinafara Bucureştiului în care lumea a putut vedea actori incredibili despre a căror existenţă habar nu aveau.

Schimbarea nu va veni de la public. Poate aşteptările vor fi uşor altele. Deşi neexprimate. Schimbarea vine de la artişti.

Uite, ce m-a uimit în perioada asta trăită online e că am putut vedea la unii tineri artişti de la noi (angajaţi în teatre care fac spectacole facile) printr-un simplu videoclip, dorinţa de a face altceva, altcumva, cumva de altundeva. Poate doreau să atragă atenţia managerilor lor că ştiu să facă şi altceva. Mult mai updatat vremurilor noi. Nu dau nume ca s-ar putea să nu le fac un bine. Văzând teatru european de top, sper că actorii tineri de la noi se vor deschide mai mult decât i-a deschis şcoala.

Va vedea fiecare unde se situează, se vor gândi poate că izolarea asta în care e teatrul românesc de ani buni se va sfârşi şi ea. Evident, nu de la sine.

Radu Afrim a readus pe scenă spectacolul „Năpasta”, care a fost transmis pe canalul de YouTube al TNB în perioada 1-3 mai.