INTERVIU „Fie genial, fie ridicol”. Cum a luat naștere un fenomen editorial internațional despre o caracatiță extrem de inteligentă, care a devenit acum unul dintre cele mai populare filme de pe Netflix
Publicat inițial în 2022, romanul de debut al autoarei Shelby Van Pelt, „Remarcabile făpturi inteligente”, revine în atenția publicului odată cu lansarea, în luna mai, a adaptării cinematografice realizate de Netflix. Romanul s-a impus rapid ca un fenomen editorial internațional, cu peste două milioane de exemplare vândute și zeci de reeditări, fiind prezent pentru mult timp în topul New York Times.
La rândul său, filmul se situează în top 10 mondial al celor mai vizionate filme din această perioadă de pe Netflix, potrivit site-ului de referință FlixPatrol, care monitorizează în timp real popularitatea diverselor filme și seriale disponibile pe marile platforme de streaming.
Într-un interviu acordat în exclusivitate pentru HotNews, scriitoarea Shelby Van Pelt a povestit cum a fost să scrie acest roman în timpul pandemiei, când s-a aflat mult timp în spatele unui ecran de sticlă, întocmai ca Marcellus. A vorbit despre relația noastră de captivitate cu tehnologia sau despre cum literatura poate influența comportamentul etic față de alte forme de viață – mulți dintre cititorii ei au declarat că au renunțat să mai mănânce caracatiță după ce au citit „Remarcabile făpturi inteligente”.
În România, cartea a fost tradus și publicat la Editura Trei, iar povestea urmărește relația neașteptată dintre o văduvă și o caracatiță „remarcabil de inteligentă”.
După ce soțul ei a murit, Tova Sullivan a început să lucreze în schimbul de noapte la Acvariul din Sowell Bay, spălând podelele și făcând curat. S-a refugiat în această muncă pentru a nu se lăsa copleșită de singurătate, dar și ca să uite de o altă tragedie din viața ei – Erik, fiul ei, a dispărut în mod misterios într-o noapte în care a ieșit barca în larg, în urmă cu 30 de ani, când avea 18 ani. Tova ajunge să-l cunoască tot mai bine pe Marcellus, o caracatiță gigantică de Pacific, care trăiește într-unul dintre bazinele de la acvariu. Între cei doi se înfiripă o minunată prietenie imposibilă. Gata oricând să facă pe detectivul, Marcellus știe ce s-a întâmplat în noaptea în care fiul Tovei a dispărut. Iar acum trebuie să se folosească de orice truc, ca să-i dezvăluie prietenei sale adevărul înainte să fie prea târziu.
Shelby Van Pelt. Foto: TNS/ABACA/ Abaca Press/ Profimedia
Un detaliu amuzant vine acum chiar de la autoare, care spune că înainte de publicare, asistenta agentei sale a notat pe marginea manuscrisului că este „fie genial, fie ridicol”. Patru ani mai târziu, romanul a fost transformat într-un film Netflix regizat de Olivia Newman, iar din distribuție fac parte Sally Field (în rolul Tovei), Lewis Pullman (în rolul lui Cameron), iar Alfred Molina este vocea caracatiței Marcellus.
Regizoarea Olivia Newman spunea despre noul său film că „abordează teme grele, precum doliul și nevoia de conexiune, dar este și un film plin de bucurie… te face să râzi și să plângi, iar în cele din urmă îți lasă un sentiment de speranță”.
Când privești lumea mișcându-se dincolo de un perete de sticlă
HotNews: –Ați scris acest roman într-o perioadă de izolare profundă. Cum s-a transformat acel sentiment de a trăi într-un „acvariu” într-un motor narativ și există momente din carte direct inspirate din viața ta de familie din acea perioadă? Shelby Van Pelt: – Scrierea unei mari părți din roman în primele luni ale pandemiei, când eram acasă cu cei doi copii mici, a avut cu siguranță o influență. Îmi amintesc că, într-o zi, luând o pauză de la scris, am stat la fereastra din față (la acel moment „biroul” meu era când masa din bucătărie, când canapeaua din living) și am privit vecinii care treceau pe jos sau alergau, adesea cu câinii lor, mișcându-se prin cartier. Am avut atunci un moment de apropiere față de Marcellus, privind lumea mișcându-se dincolo de peretele de sticlă.
Unul dintre lucrurile mele preferate la Marcellus este că, deși este într-un fel un mizantrop clasic, există și ceva minunat de curios, aproape copilăresc la el. Cred că am preluat asta de la propriii mei copii, mai ales de la fiul meu, care era un copil clasic de tipul „dar de ce?”, mereu curios să înțeleagă lumea din jur. (Acum are zece ani și încă este un „dar de ce?”, și e extraordinar!) Încercarea de a-i explica lucruri și de a folosi un limbaj precis m-a făcut să reflectez la faptul că oamenii, mai ales adulții, nu spun mereu ceea ce vor să spună.
„Trebuie să fi fost un bătrân morocănos într-o viață anterioară”
–A fost dificil să scrieți din perspectiva unui non-uman și poartă el vreo parte din vocea dvs. Interioară? – Nu sunt sigură că este posibil să scrii din perspectiva unui animal fără a-l antropomorfiza măcar puțin. Dar mi-am dorit ca Marcellus să pară realist ca caracatiță. Și, chiar dacă are o doză serioasă de „bătrân morocănos”, am fost mereu atentă la ce cuvinte și idei ar putea cunoaște, având în vedere statutul său de non-uman și mediul său limitat. Tot ceea ce face Marcellus în lumea sa fizică este posibil pentru o caracatiță; m-am asigurat de asta. Materialul din monologul său interior este locul unde mi-am permis libertăți artistice.
Uneori glumesc că trebuie să fi fost un bătrân morocănos într-o viață anterioară, pentru că vocea lui Marcellus a venit foarte natural pentru mine. Poate că toți avem în noi puțin dintr-un cârcotaș? E foarte distractiv să judeci oamenii atunci când te-ai desprins de umanitate.
Caracatițele sunt creaturi de o complexitate necunoscută
– Relația centrală din poveste este neobișnuită, dar profund umană. Ce v-a interesat mai mult: extraordinarul situației sau nevoia universală de conexiune? – Relația dintre Tova și Marcellus este neobișnuită, desigur, dar când vine vorba de conexiune emoțională, cred că oricine a avut un animal de companie iubit care i-a oferit confort va recunoaște anumite dinamici. Când sunt tristă, pisicile mele vin lângă mine și stau cu mine, ca și cum ar împărtăși starea mea. Noi, oamenii, cred că ne dorim să fim ascultați, să împărtășim fără judecată, să ne deschidem în fața unei alte ființe care ne primește vulnerabilitatea fără să încerce imediat să „repare” lucrurile.
În cazul lui Tova, ea este înconjurată de oameni care țin la ea, dar îi ține la distanță pentru că încearcă mereu să o „repare”, iar asta o face inconfortabilă. Cu Marcellus, ea găsește în sfârșit pe cineva care doar ascultă fără judecată – o ironie delicioasă, având în vedere cât de judecător este el.
Ce face relația dintre Tova și Marcellus diferită de o relație tipică om-animal este faptul că octopodele sunt creaturi cu o complexitate necunoscută. Știm că sunt foarte inteligente, dar structura lor neurologică este străină față de alte vertebrate inteligente (primate, delfini etc.), iar despre ele există încă foarte multe de descoperit. Părea rezonabil să-i ofer lui Marcellus acest rol de observator detectiv, aproape „holmesian”, care adună indicii și are o memorie aproape fotografică. Ar putea face o caracatiță cu adevărat asta? Nu știm. Dar nici nu știm că nu ar putea.
„Tehnologia ne pune într-o cutie de sticlă”
– Tema captivitații apare pe tot parcursul cărții. Credeți că viața modernă, mai ales relația noastră cu ecranele, a creat un fel de „acvariu invizibil” în care suntem constant observați, dar tot mai izolați? – Îmi place mult această formulare și cred că există un sâmbure de adevăr. Tehnologia noastră ne pune într-o cutie de sticlă.
Metafora mea preferată este „a te învârti în jurul acvariului”. Când vizitezi un acvariu, poți observa tipare la animalele captive, cum tind să urmeze aceleași trasee în spațiile lor restrânse. Și noi, oamenii, facem același lucru. Un obicei devine un tipar dăunător. Ne bazăm prea mult pe rutine. Ne temem de schimbare. Dar schimbarea vine oricum.
– Unii cititori au spus că romanul dvs. le-a schimbat felul în care privesc animalele, chiar și dieta (au renunțat să mai mănânce caracatiță). Credeți că literatura poate influența cu adevărat comportamentul etic față de alte forme de viață, similar cu impactul filmelor „My Octopus Teacher” sau „Okja”? – Dacă cultura pop nu ne poate schimba comportamentul, nu știu ce ar putea! Și îmi place că octopodele au avut această mare vizibilitate culturală în ultimii ani și că oamenii își reevaluează consumul, amprenta asupra mediului sau impactul asupra lumii.
Totuși, nu mi-am propus să scriu o carte moralizatoare, mai ales pentru că asta aproape niciodată nu funcționează. Cui îi place o carte care predică? În plus, din punctul meu de vedere, etica consumului de animale este complexă. Personal, nu mănânc caracatiță, dar mănânc alte animale și produse de origine animală. Există și întrebări etice legate de ținerea animalelor în captivitate în scop educațional, științific sau „umanitar”. Din experiența mea, aceste întrebări sunt nuanțate. Mi-am dorit ca cititorii să rămână cu dorința de a le analiza, nu cu o concluzie impusă.
– Ce ați simțit după ce ați văzut ecranizarea? Ați simțit că ceva din lumea interioară a cărții s-a pierdut în adaptare sau dimpotrivă? – Ador filmul. M-a făcut să plâng, și ai zice că ar trebui să fiu imună la asta până acum!
Firește, povestea se abate puțin de la carte, pentru că trebuie comprimată în mai puțin de două ore. Dar au surprins personajele perfect, iar asta era cel mai important pentru mine. Privind filmul, am avut senzația că îmi descopăr mai bine propriile personaje, ca și cum ar fi o explorare extinsă a lor. Este un film extraordinar și sper să vă placă la fel de mult cum mi-a plăcut mie!
