INTERVIU. Fotografia din manuale din care a fost tăiat un copil de trei ani. Scriitorul Filip Florian, despre bunicul său, nepotul lui Slavici, și despre bucățile de istorie care românilor le-au fost ascunse
În manualele mai vechi de limba română, găseai, la lecția despre Ioan Slavici, o fotografie în care scriitorul apărea cu o barbă lungă, aproape albă. Din ea lipsea însă cineva, un copil în vârstă de trei ani pe nume Mircea, primul nepot al lui Slavici și viitorul bunic al scriitorului Filip Florian.
Imaginea este emblematică pentru felul în care ne reprezentăm trecutul, din care păstrăm mai mereu doar ce ne convine.
Am vorbit cu Filip Florian despre adevărurile istorice trunchiate care alimentează extremismul și despre relațiile de familie care te întregesc ca om.
Volumul informațiilor și ideilor interlocutorului a fost atât de mare încât, pentru ca ele să nu se piardă în noianul actualității care ne presează viața cotidiană, am împărțit interviul în două.
E un interviu dureros, dar, sper ca jurnalist, franc și relevant: putem afla ce înseamnă „planul Madagascar al lui Goga”, de ce scriitorul s-a îngropat cu o zvastică pe piept și ce crimă a comis Antonescu „ca să-i dovedească el lui Hitler” ce pot românii.
Florian nu evită să spună ce vede el în felul în care președinții PSD și PNL de azi sunt idolatrizați de ceilalți membri din partid.
Puteți deveni membru al HotNews Premium, dacă doriți să sprijiniți jurnalismul independent și -să nu ne ferim de cuvinte- dacă doriți susțineți o presă europeană.
Prima parte a interviului astăzi, a doua parte luni.
Filip Florian a publicat recent, la 14 ani de la ultima sa carte, un nou roman, o poveste de familie.
Romanul „Media aritmetică” (Editura Polirom) se derulează pe fundalul istoric al celui de-Al Doilea Război Mondial și al instaurării comunismului în România.
Prozatorul și editorul Bogdan-Alexandru Stănescu, coordonatorul colecției Anansi de la Editura Trei, l-a numit cel mai frumos roman pe care l-a citit în ultimii ani și nu doar din literatura română.
Ioan Slavici, cu nepotul să, Mircea. Foto: Arhivă personală
„Istoria noastră e tot timpul fardată numai cu părțile bune”
HotNews: – Ați vorbit, la lansarea romanului dumneavoastră „Media aritmetică”, despre faptul că mare parte dintre problemele României de astăzi vin din faptul că nu s-a confruntat niciodată cu trecutul său. De multe alte ori, această afirmație duce cu gândul la perioada comunistă sau la perioada interbelică, dar există și alte epoci la care v-ați referit. Filip Florian: – Da, așa e, inclusiv Primul Război Mondial. S-a făcut destul de mare tam-tam acum 8 ani, când s-au împlinit o sută de ani de la finalul Primului Război Mondial și, implicit, de la România Mare.
Am asistat din nou la o doză mare și plină de bule de șampanie de patriotism, cu proclamări goale de sens și iarăși n-am tratat războiul cu seriozitate. Inclusiv în acel război, cu un an înainte de final, semnaserăm o pace, celebra Pace de la Buftea, prin care părăsiserăm războiul ca țară învinsă. Iar faptul că ne-am trezit, din senin, cu toate provinciile astea venindu-ne în brațe a fost efectiv un noroc uluitor, o așezare a planetelor.
Marea victorie a României de la Mărășești e, de fapt, urmată la câteva luni de înfrângere, de capitulare. Nici măcar asta nu spunem.
În continuare, de peste un secol, istoria noastră e tot timpul fardată numai cu părțile bune, care, evident, sunt exagerate.
E un concurs al exagerării de la politruc la politruc și de la epocă la epocă, mai mult și mai mult și mai mult, așa încât te trezești că adevărul rămâne veșnic sub preș. La fel e și cu interbelicul, mai ales în ceea ce privește sfârșitul anilor ’30, cu apariția și creșterea puternică a extremei drepte.
Asistăm la o deteriorare cumplită a ceea ce numim sistem democratic, culminând cu dictatura regală, când Parlamentul dispare, și apoi cu toate ororile legionare sau ale tuturor guvernărilor ăstora care au adus legile rasiale, Gigurtu, Goga… E cumplit.
Planul lui Goga: Să expulzeze jumătate de milion de evrei în Madagascar
– Sunt mulți oameni care susțin că memoria lui Goga este nedreptățită astăzi. Cum comentați? –Sunt oameni care fac mitinguri pentru că Goga ar fi, vezi Doamne!, ponegrit. Mă întreb câți dintre oamenii aceia au auzit de „planul Madagascar” al lui Goga? El există, e la îndemâna oricui, chiar și pe internet. Nu trebuie să căutăm în cine știe ce arhive.
– Pentru că discuția este una de actualitate, amintiți-ne, vă rugăm, despre ce era vorba în planul Madagascar. –În roman, lucrurile astea au, în primul rând, valoare literară. Nu sunt extrem de detaliate în carte, pentru că, de multe ori, și noi astăzi vorbim în regimul de azi pe azi. Nu putem de fiecare dată să descriem totul de la A la Z.
Însă, acesta este un plan absolut cumplit, în care el intenționa să ia cel puțin jumătate de milion de evrei din România și să-i mute în Madagascar (n.r. Goga a descris acest plan într-un interviu acordat în 1938 ziarului britanic Daily Herald).
Asta înainte să se ajungă la deportările germane sau la cumplitele lagăre și gazări. Să ne amintim inclusiv de nebunia lui Goga de a fi înmormântat cu o mare zvastică pe piept. Ascunzând toate aceste chestiuni astăzi, ascunzându-le mâine și an după an făcând același lucru, am creat, pur și simplu, o falsă istorie, care a făcut să avem ce avem astăzi.
Filip Florian fotografiat de fratele său, Mircea Struțeanu.
„Dacă omului de rând i s-au ascuns toate ororile astea, el crede ce aude azi”
– Adică un soi de radicalism care merge spre extremism. – Exact. Și nici măcar nu pot fi acuzați foarte grav oamenii de rând, nu mă refer la lideri. Că liderii pot ști, pot afla foarte ușor.
Iar unii dintre ei știu extrem de bine, că nu degeaba Simion, de exemplu, și-a făcut nunta exact pe tipicul nunții lui Codreanu. Inclusiv faptul că majoritatea liderilor AUR merg la Biserica Sfântul Ilie Gorgani (n.r.lăcașul de cult frecventat de Corneliu Zelea Codreanu, unde au fost depuse trupurile legionarilor Ion Moța și Vasile Marin, uciși în Războiul Civil Spaniol ), vis-à-vis de Liceul Lazăr, imediat după primul rând de case. Și ei zic că merg acolo întâmplător, că le place biserica.
Astea nu sunt întâmplătoare, dar acum eu mă refeream la omul simplu. Dacă lui i s-au ascuns toate ororile astea, el crede ce aude azi. Nu are de unde să știe altceva.
Pentru că dacă profesoara de istorie nu i-a spus, omul își zice: „Dacă profesoara nu mi-a spus, dacă în manual nu era scris, înseamnă că-s minciuni.”
În felul ăsta, omul de rând nu e foarte acuzabil. Suntem acuzabili noi, tipul de oameni ca noi, care generații întregi nu au spus lucrurile astea.
Masacrele de la Odesa
Celebrul exemplu german cu „Noaptea de Cristal” și felul de a învinovăți evreii a fost folosit și la noi. Orice lucru, să zicem, neplăcut se întâmpla pentru Armata Română, în mod automat erau de vină evreii. E de necrezut.
Există inclusiv cărți sovietice sau rusești despre felul în care a fost aruncat în aer comandamentul românesc din Odesa. Nu a fost niciun evreu, a fost vorba, pur și simplu, despre o chestiune militară, foarte bine făcută, foarte simplă.
Militarii români au fost avertizați: Atenție! Nu intrați în acea clădire. Dar a fost vorba, pur și simplu, de fală, de orgoliul ăsta, cum adică să nu stau în cea mai frumoasă clădire din oraș?
Era vorba de sediul NKVD din Odesa. Era o chestiune, probabil, de a le impune oamenilor frica și, câtă vreme exista frica de NKVD, ei au zis că noi trebuie să stăm exact acolo ca să aibă frică și de noi. Nu aș vrea să intru foarte mult în detaliile istorice, totuși, în primul rând, e vorba de un roman, e vorba de literatură.
Înainte de masacrul de la Odessa, Antonescu a cerut să nu fie trupe germane, ca „să-i dovedească el lui Hitler”
– Desigur, dar rămâne ideea de contrafacere a istoriei, de lipsă de asumare a responsabilității. Acum, fără a aduce în discuție romanul, rămâne ideea că, în mentalul colectiv românesc, crimele de la Odesa, de exemplu, nu sunt puse în sarcina armatei române. –S-a sugerat că toate marile masacre au fost făcute de germani și atunci, probabil, au fost germanii. Dar nimeni nu stă să se întrebe ce latură a frontului avea trupe germane?
Antonescu a cerut imperios, tocmai ca să arate competența armatei române, să nu fie însoțit la cucerirea Odesei de trupe germane. Și a fost una din marile lui mândrii: iată ce am putut demonstra marelui nostru aliat și lui Hitler personal.
De altfel, dacă ne uităm pe hartă cât era frontul german, este înspăimântător. Peste 1.500 de kilometri de la sud spre nord, de-a lungul graniței URSS, până în apropierea Cercului Polar, pe toată această întindere nesfârșită, ei au atacat Uniunea sovietică. Bucățica asta de jos de tot, din sud, care a revenit armatei române, pentru Hitler a fost binevenită.
Perierea șefilor PSD și PNL arată că „noi continuăm aceeași veche tradiție, cu interesul poartă fesul”
– Cum vedeți momentul 23 August? – Dacă tot ne apucase furia antifascistă și antimperialistă, cum ni s-a spus atâția ani, de ce nu ne-o fi apucat când armata sovietică era departe? E o chestiune de onoare, noi onoare n-am avut.
Continuăm aceeași veche tradiție, cu interesul poartă fesul și, dacă ne uităm de exemplu azi cât de comică e, de exemplu, succesiunea de lideri în partide, de exemplu PSD sau PNL.
De la „Trăiască Mareșalul!” la „Trăiască Stalin!”
Fiecare președinte de partid e periat, e pupat, e pudrat, ai senzația că îl idolatrizează tot partidul. După numai o zi, când îl rade cineva și se pune altcineva în loc, toți îl iubesc pe noul venit.
E un film al lui Radu Jude, „Țara moartă”, care reproduce jurnalul unui medic evreu căruia i se interzice să practice medicina. În filmul ăsta, foarte sec și excepțional, după părerea mea, oamenii scandează „Trăiască Mareșalul!” și după numai o lună scandează, în același loc, „Trăiască Stalin!” fără nici cea mai mică problemă morală.
Un roman de familie
– Dincolo de evenimentele istorice, aș vrea să vorbim despre o mare calitate a cărții, felul în care vorbește despre relațiile de familie. – Da, este în primul rând literatură, cu iubire, cu mari relații de familie. Istoria e doar fundalul pe care stau personajul principal și familia lui. Am vorbit despre chestiuni istorice pentru că ele au existat. E ca și cum aș povesti acum despre COVID, că a existat și în viața mea, sau despre celebrele mitinguri anti-Dragnea, „Noaptea ca hoții”. Totuși au putut să vină aproape un milion de oameni, cât încă le-a mai păsat oamenilor de ce se întâmplă. Faptul că ai plasat o poveste pe fundalul ăla nu înseamnă că e un roman despre Dragnea. Pur și simplu aia s-a întâmplat în acele zile. E un roman despre oamenii care au trăit acele vremuri.
„A fost ca și cum aș fi descoperit raiul la cinci ani”
– E foarte interesant să urmărești, în roman, relațiile dintre oamenii care se iubesc, deși nu se pot întâlni, micile gesturi pentru cei dragi, dintre care unul de o frumusețe inimaginabilă, care fac suportabilă o realitate imposibilă. Cartea este dedicată bunicului dvs., Mircea. Cum v-a influențat relația cu el? – Pentru mine a însemnat enorm, și părinții au însemnat de asemenea enorm, nu aș vrea să se înțeleagă greșit. El a fost pentru mine și omul care a deschis ușa către trecut. În primul rând, de la el și de la unchii mamei mele am aflat o mie de lucruri. Cu el am făcut toți munții posibili și imposibili. Prima oară m-a dus, când aveam cinci ani, pentru o săptămână în Retezat, a fost ca și cum aș fi descoperit raiul la cinci ani. Poate, iarăși, altora le-ar fi părut o povară, un chin. Asta este o chestiune personală.
