Istoricul Dorin Dobrincu, fost director al Arhivelor Naţionale, spune într-un dialog pentru publicul HotNews, că în jurul trecutului șefului SPP, Lucian Pahonțu, există „foarte multe complicități”: secretomanie, instituții care „țin cu dinții” de propriile arhive și interese ale unor „găști profesionale, instituționale și politice”.
- Recorder a scris, miercuri, că generalul Lucian Pahonțu, aflat din 2005 la conducerea SPP, a făcut parte din trupele de securitate și s-a aflat în dispozitivul de represiune împotriva manifestanților din 21 decembrie 1989 și din iunie 1990.
- Siteul de investigații Snoop a dezvăluit joi că CNSAS a confirmat că generalul Pahonțu nu a depus de 18 ani declarația pe proprie răspundere prin care să-și asume că nu a făcut poliție politică la Securitate, deși legea îl obliga și unii dintre adjuncții săi au depus-o.
- Istoricul Dorin Dobrincu, spune că în cazul Pahonțu se oglindește ceea ce apare în multe cazuri: instituțiile se mișcă greu sau deloc pentru că „este vorba despre interesele unor indivizi şi ale unor grupări, ale unor găşti profesionale, instituţionale şi politice”.
Dorin Dobrincu este istoric și cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, specializat în istoria comunismului și a rezistenței anticomuniste. A condus Arhivele Naționale ale României între 2007 și 2012, perioadă în care au fost deschise integral cercetătorilor arhivele Partidului Comunist Român și ale Comitetului Central, și a fost expert al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste.
„E surprinzătoare această tăcere atât de lungă din punct de vedere instituţional”
HotNews: Putem crede că statul român nu știa despre informațiile din articolul Recorder atunci când Lucian Pahonţu a fost numit şef al SPP?
Dorin Dobrincu: Pare greu de crezut că instituțiile nu știau despre ce e vorba atunci când omul a tot urcat în ierarhie. Şi am văzut că, începând de la sfârșitul anilor ‘90, el a început să aibă funcții importante. A fost şef de brigadă de Jandarmi şi, în cele din urmă, a fost propulsat la vârful Serviciului de Protecţie şi Pază.
În același timp, cred că e de luat în considerare că, pur și simplu, oamenii pot avea obiceiul de a minți în propriile declarații. Şi nimeni din subordine sau, eventual, din alte instituţii ale statului, eventual tot de forţă, nu vor să intervină peste colegii lor.
Oricum, e surprinzătoare această tăcere atât de lungă din punct de vedere instituţional. Pentru că, după știința mea, au mai existat încercări din partea jurnalistilor de a săpa în biografia domnului Pahonțu, însă fără succes până astăzi.
– Cine avea obligaţia să ştie în 2005, atunci când a fost numit, ce făcuse Lucian Pahonţu în decembrie ’89 şi în iunie ’90?
– Toți oamenii care au responsabilități în statul român, chiar şi candidaţi la alegerile parlamentare sau directori de instituţii, au datoria să declare pe proprie răspundere la CNSAS dacă au colaborat sau nu cu Securitatea. Toţi cei care ajung în această poziţie sunt cercetaţi, pentru că e vorba de o prevedere a legii.
Din materialul Recorder, am văzut că CNSAS nu are suficiente elemente. Și mi se pare credibil ce spune, pentru că orice investigaţie pe care o face instituţia e condiţionată de materialul la care au acces cercetătorii lor. Să nu vă închipuiţi că la CNSAS exită o cartotecă uriaşă în care se uită cineva şi constată o situaţie de colaborare cu Securitatea.
Dar cred că aici sunt, mai degrabă, foarte multe complicităţi. E vorba fie despre o secretomanie, fie despre felul în care unele instituţii ţin cu dinţii de propriile arhive, fie despre cum motivează, invocând siguranţa şi interesul național, refuzul de a preda arhiva. De fapt, cred că este vorba despre interesele unor indivizi şi ale unor grupări, ale unor găşti profesionale, instituţionale şi politice.
„CNSAS a avut o istorie foarte complicată în recepționarea arhivelor de la deținătorii lor”
– Cum interpretaţi faptul că informaţii atât de importante despre trecutul unei persoane cu funcţii publice se află în urma unei investigaţii jurnalistice. Care credeţi că este, concret, punctul în care statul a eşuat?
– Da, este vorba despre funcționarea paralelă a multor instituții. Deşi există legislație în privinţa celor care au fost în instituțiile represive ale regimului comunist și care, practic, nu ar fi trebuit să mai dețină niciun fel de funcţie publică, ei au urcat în ierarhie şi încă la un nivel foarte înalt.
Materialul Recorder arată foarte bine că anumite arhive sunt secretizate. Sunt, pur şi simplu, interzise cercetătorilor, istoricilor sau jurnaliştilor. E cazul arhivei fostului Comandament al Trupelor de Securitate, care e o arhivă deținută de Jandarmerie. Cu toate că avem o instituție care, prin lege, are puterea nu doar de a investiga, dar și de a solicita arhivele de la deținătorii lor. CNSAS există de 27 de ani. Este o instituție creată de statul român.
Cu toate acestea, CNSAS a avut o istorie foarte complicată în recepționarea arhivelor de la deținătorii lor. A primit o mare parte, dar nu tot – inclusiv parte din această arhivă a Jandarmeriei. Deci, neavând acces la arhive, neavând declarații oneste din partea celor în cauză, evident că n-ai cum să spui despre o persoană că a fost una sau alta. Poţi intra pe terenul calomniei, al informaţiilor false.
„Domnul Pahonţu a avut și are influență foarte mare în statul român”
– Jandarmeria a refuzat jurnalistei Recorder accesul la documente și a invocat secretul de serviciu și siguranța sau integritatea națională. E vorba de niște documente de acum 36-37 de ani. Ar putea pune astăzi în pericol siguranța națională un astfel de document?
– Nu, categoric nu. Dacă în privința a ceea ce se întâmplă după decembrie 1989 poate exista o scăpare juridică a instituțiilor noului stat român – precum că e vorba despre informaţii clasificate sau de siguranţa statului -, pentru documentele de până în decembrie 1989 nu se mai poate invoca asta. Pentru că este vorba de un regim pe care noul regim democratic român l-a negat.
Nu întâmplător, acum 20 de ani, statul român, prin președintele Traian Băsescu, a constituit acea Comisie Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România și a asumat un raport final, citind concluziile de la tribuna camerelor reunite al Parlamentului, în care acel stat comunist a fost declarat ilegitim și criminal. Adică este vorba de o asumare de către noul stat democratic a predecesorului său, care a fost totalitar.
Or, vedeam că, în pofida acelei condamnări, unii dintre servitorii fostului stat, care au participat în mod clar la represiunea din decembrie 1989, au urcat în ierarhie și şi-au urmat cariera bine-mersi, ajungând să aibă o influență considerabilă în statul român.
Dincolo de posibile exagerări din partea publicului, din partea jurnaliștilor sau a istoricilor, este cât se poate de clar că domnul Pahonţu a avut și are influență foarte mare în statul român, după cum ne-o arată inclusiv unele întâmplări foarte recente.
„O explicație simplă: aceşti oameni vor să-şi menţină o aură de respectabilitate”
– Nu credeţi că prea simplu de explicat că o omertă instituţională are miza doar de a păstra oamenii în funcţii?
– Poate e ceva ce pare banal, dar trebuie luat în considerare. Știți, de multe ori, lucrurile complicate au explicații simple. În acest caz, cred că e o explicaţie simplă. Pur și simplu, aceşti oameni care își cunosc propriul trecut vor să-şi menţină o aură de respectabilitate.
Fac o paralelă cu unele cazuri ale extremiştilor din România. Atunci când li se spunea în faţă că sunt extremişti, deveneau dintr-o dată foarte revoltaţi că există cineva care-i numeşte aşa, adică le pune în faţă o oglindă. Fiindcă hoţului nu poţi să-i spui „hoţ”, criminalului nu poţi să-i spui „criminal”, securistului nu poţi să-i spui „securist”.
