INTERVIU Medicul german care le dădea oamenilor undă verde ca să-și încheie viața și regizorul care i-a spus povestea. „Am refuzat să filmez însoțirile finale”
În documentarul „Green Light”, regizorul Pavel Cuzuioc abordează un subiect controversat, cel al sinuciderii asistate, și îl prezintă pe medicul care, vreme de două decenii, a dat aprobări pentru ca peste 700 de oameni să își încheie viața la cerere și legal. Până când a fost arestat și condamnat pentru omor din culpă. „I-am explicat că nu vreau să iau o poziție, că nu voi judeca. Că mă interesează omul, nu verdictul moral”, spune Pavel Cuzuioc într-un interviu pentru HotNews.
Acea „undă verde”, care dă titlul documentarului filmat de Pavel Cuzuioc, se referă la acordul pe care neuropsihiatrul german Johann Spittler (84 de ani) îl dădea, în urma unei evaluări, pentru ca unii dintre pacienții săi să-și poată pune capăt vieții într-un mod legal, prin sinucidere asistată.
Până la condamnarea sa, în 2024, Dr. Spittler a fost unul dintre puținii specialiști calificați să evalueze capacitatea de decizie a persoanelor care solicită sinuciderea asistată. Vreme de peste două decenii, el a examinat oameni care suferă de boli terminale, tulburări psihice sau ambele, acordând „undă verde” în peste 700 de cazuri. Nu toate cererile au fost acceptate, vedem, de pildă, în film cum unuia dintre bărbații care apelează la serviciile sale doctorul îi spune că „i-ar frânge inima să-l ajute să plece” și că „nu și-ar dori nimic mai mult decât să renunțe pur și simplu la cazul său”.
„Este ok ca viața unui om să fie cântărită astfel?”
Dr. Spittler a și asistat personal un număr semnificativ de pacienți în actul lor final, oameni care, așa cum spune cineva din documentar, simt că „doar există, nu că și că trăiesc”.
De altfel, documentarul lui Pavel Cuzuioc își face spectatorii părtași la acest proces, la interviurile pe care Dr. Spittler le ia mai multor pacienți. Ne pune în cameră cu ei, într-o liniște și tensiune apăsătoare, făcându-ne să ne întrebăm în permanență dacă este ok ca viața unui om să fie cântărită astfel sau dacă e ok ca cineva să fie responsabil pentru această „undă verde” care reprezintă de fapt finalul, moartea.
Condamnat la peste patru ani de închisoare
Spre deosebire de România, în Germania sinuciderea asistată este legală, dar asta nu înseamnă că procedura este clară, lipsită de piedici legale sau, în unele cazuri, de repercusiuni. Dr. Johann Spittler execută în acest moment o sentință de 4 ani și 4 luni de închisoare pentru că ar fi dat „undă verde” pentru doi pacienți care, în urma unei alte expertize, n-ar fi avut capacitatea de a-și exercita liber voința.
„Green Light”, care a fost inclus în selecția oficială a celei de-a 78-a ediții a Festivalului de Film de la Locarno (6-16 august 2025), iar de atunci a intrat într-un circuit festivalier și s-a aflat în programul primului festival de film din România dedicat sănătății mintale – Romanian Mental Health Film Festival, care s-a desfășurat în luna mai la Iași. Pe 13 și 16 iunie, filmul va fi proiectat la TIFF, în cadrul secțiunii „Fără limite”.
„Mi se pare că publicul unui festival dedicat sănătății mintale este exact publicul potrivit pentru acest film, oameni care înțeleg complexitatea suferinței și importanța empatiei”, spune regizorul Pavel Cuzuioc în interviul acordat pentru HotNews.ro.
Născut la Chișinău, Pavel Cuzuioc (48 ani) este un regizor moldo–austro–român, cunoscut pentru documentarele sale care abordează teme mai intime sau explorează comunități mai puțin vizibile. A studiat dreptul la București și regia de film la Universitatea de Muzică și Arte Performative din Viena. Printre lucrările sale se numără documentarele „Digging for Life (Doina groparilor)” (2011), „Secondo Me” (2016), „Please Hold the Line” (2020) și „Cosmosapiens” (2023), precum și scurtmetrajul premiat „Raisa” (2015), prezentate la importante festivaluri internaționale.
Pavel Cuzuioc. Foto: Wikipedia
„Cineva care, cu calm și metodă, analizează dacă o altă persoană are dreptul să-și încheie viața”
HotNews: – Domnule Pavel Cuzuioc, ce v-a atras inițial către povestea doctorului Johann Spittler și pentru acest subiect extrem de sensibil? Pavel Cuzuioc: – Într-un podcast am auzit prima dată de Dr. Spittler și am rămas fascinat, nu de subiect, ci de omul în sine. Cineva care, cu calm și metodă, analizează dacă o altă persoană are dreptul să-și încheie viața cu ajutorul indirect al altuia. L-am contactat, i-am explicat abordarea mea cinematografică și a spus da.
„Sinuciderea rămâne pentru el „un drum îngrozitor””
– Ce v-a intrigat cel mai tare la responsabilitatea uriașă pe care o poartă acest medic? –Faptul că el nu dă niciodată cu ușurință o „undă verde”, un „green light”. Sinuciderea rămâne pentru el „un drum îngrozitor”. Și totuși simte că nu poate lăsa acești oameni singuri. Această tensiune interioară m-a fascinat profund.
– A fost greu să câștigați încrederea unui personaj atât de discret, dar și de controversat? -I-am explicat că nu vreau să iau o poziție, că nu voi judeca. Că mă interesează omul, nu verdictul moral. Cred că tocmai această lipsă de agendă l-a convins. Am încercat să mă țin de acest principiu până la final.
„Camera funcționează uneori ca o armă, alteori ca un aparat terapeutic”
– Cât de dificil a fost accesul la pacienți și la procesul propriu-zis de evaluare? – Dr. Spittler a intermediat totul. Unele persoane au acceptat imediat, altele au refuzat. Altele au vrut să le explic mai multe despre film sau să-mi vadă filmele precedente. Dintre cei pe care i-a întrebat, aproape jumătate au acceptat să fie filmați. Au făcut-o conștient și liber. Procesul de filmare a urmat ritmul lui, lent, atent, fără urgență artificială.
– Care a fost cel mai tulburător sau dificil moment pe care l-ați trăit în timpul filmărilor?
– Nu pot indica un singur moment. Dificultatea era prezentă constant, să filmezi suferință reală, să rămâi prezent și să nu intervii. Camera funcționează uneori ca o armă, alteori ca un aparat terapeutic. Unii oameni fug de ea, alții văd în ea o ocazie să se destăinuie.
Johann Spittler. Foto: Hendrik Schmidt / DPA / Profimedia
„Am refuzat să filmez însoțirile finale”
– Cum ați gestionat dilemele etice în timpul filmărilor, mai ales în momentele apropiate de moarte? Există scene pe care ați ales să nu le includeți din considerente morale? –Da. Am refuzat să filmez însoțirile finale, momentele morții propriu-zise. Am vrut să însoțesc procesul, nu sfârșitul. Dacă aș fi trecut dincolo de această limită, ar fi fost voyeurism. Eu nu caut efecte de dragul șocului. Există o limită pe care am simțit-o clar și am respectat-o.
„O dedicație absolută pentru ceea ce face”
– S-a schimbat percepția dvs. asupra doctorului Spittler pe parcursul filmărilor, mai ales că la final, chiar în timp ce filmați, el este condamnat la 3 ani de închisoare pentru omor din culpă, în cazul sinuciderii asistate a unui bărbat de 42 de ani (n.r. Ulterior realizării documentarului, la 24 martie 2026, Tribunalul Regional din Essen l-a condamnat pe Dr. Spittler din nou, majorând pedeapsa totală la patru ani și patru luni de închisoare, într-un al doilea caz care implica un bărbat de 42 de ani)? – Percepția mea față de el nu s-a schimbat. După terminarea filmului, am înțeles că puțini oameni funcționează ca el, cu o dedicație absolută pentru ceea ce fac. Condamnarea lui arată o contradicție fundamentală: un om care a dedicat decenii acestei munci este pedepsit de o legislație care poate lăsa loc interpretării. Mulți din domeniul asistenței la suicid, și nu doar, îl numesc un martir. Cred că Dr. Spittler a vrut întotdeauna o legislație mai precisă, mai puțin interpretabilă. Testând limitele, el credea că poate contribui la clarificarea ei. S-a întâmplat să fie altfel.
– Cum v-ați poziționat personal față de cadrul legal în timp ce filmați, având în vedere această condamnare? – Nu mi-am propus să iau o poziție juridică. Sunt regizor, nu jurist. Dar filmul arată clar că legislația de multe ori nu reușește să țină pasul cu realitatea umană. Asta se vede în film, fără ca eu să fi trebuit să o spun explicit.
„Libertatea fără responsabilitate nu există”
– Și totuși, documentarul dvs. ridică întrebări despre libertatea individuală. Credeți că există limite ale acestei libertăți? – Da, evident. Și Dr. Spittler însuși le caută în fiecare caz. De aceea uneori spune nu. De aceea există un proces de evaluare lung și atent. Libertatea fără responsabilitate nu există.
– V-a afectat personal realizarea acestui documentar? V-a schimbat în vreun fel perspectiva asupra propriei mortalități? – Am plecat cu mai multe întrebări decât răspunsuri. Și cred că e bine. M-a făcut să fiu mai atent la suferința din jurul meu, mai puțin grăbit în judecăți. Perspectiva asupra propriei mortalități, da, s-a schimbat ceva. Nu dramatic, dar real.
„ Discuția trebuie să înceapă undeva”
– Cum credeți că va fi perceput filmul în țări unde sinuciderea asistată nu este legală, cum ar fi România? – Cu interes, dar și cu rezistență, ceea ce e firesc. Fiecare tabu are o dinamică aparte. Suicidul asistat e unul dintre cele mai greu de abordat, pentru că atinge deopotrivă credința, legea și suferința personală. Dar tocmai de aceea cred că e important să existe astfel de filme. Discuția trebuie să înceapă undeva.
– Și poate influența „Green Light” dezbaterea publică pe acest subiect? – Nu cred că un film singur schimbă legi. Dar poate schimba ceva în mintea unui om care îl vede. Și dacă după fiecare proiecție oamenii rămân să discute, cum s-a întâmplat la Locarno, Kassel, Viena, Chișinău și în alte săli de cinema, atunci filmul a atins ceva real.
