INTERVIU. „Meditațiile sunt o problemă în România, dar și în lume”. Cum vede soluțiile unul dintre cei mai importanți experți din lume în standarde educaționale 

„Sunt profesori care evaluează elevii luând în considerare comportamentul sau personalitatea. Un elev poate stăpâni foarte bine materia, dar dacă nu se comportă la fel de bine ca alți elevi, profesorul îl poate nota mai slab” explică Mark Reckase, unul dintre cei mai importanţi experți în dezvoltarea standardelor educaționale, într-un interviu pentru publicul HotNews. Profesorul american este angajat de Ministerul Educației din România pentru instruirea a zeci de experți din țară care să dezvolte standarde unice pentru testările naționale ale elevilor.  Din acest program fac parte doi experți internaționali – Mark Reckase și Eduardo Cascallar.

• „Fără standarde de evaluare, fiecare profesor își stabilește practic propriul reper”, spune Mark Reckase în interviul pentru HotNews.
• „În Taiwan, profesorii au un contract care prevede că trebuie să participe în fiecare vară la două săptămâni de formare profesională plătită de stat, în cadrul unei universități”, povestește profesorul american.
• Mark Reckase este profesor al Universității de Stat din Michigan și fost președinte al Asociației Naționale de Măsurare în Educație (NCME) – una dintre cele mai importante organizații din lume în domeniul evaluării standardizate. 

„În România, profesorii au dificultăți în a separa evaluarea competențelor elevilor de evaluarea persoanei”

– Ce sunt, mai exact, standardele de evaluare și de ce are nevoie România de ele?
– Mark Reckase: Standardele de evaluare sunt repere pentru cât de mult ne așteptăm să învețe elevii într-un context educațional. Fără standarde de evaluare, fiecare profesor stabilește practic propriul reper. Ceea ce poate fi în regulă dacă ne încredem că toți profesorii au o înțelegere comună cu privire la ce trebuie să știe elevii. 

Dar, în lipsa acestei înțelegeri comune – mai ales pentru profesorii debutanți – nu avem un reper general despre ce înseamnă să ai succes în lucrul cu elevii tăi. Așadar, standardele de evaluare sunt o modalitate de a clarifica acest lucru. E important să avem o idee clară despre cât vrem să învețe copiii în cadrul sistemului educațional obligatoriu, pentru ca ei să fie pregătiți pentru următoarea etapă din viața lor.

– Ce înseamnă evaluarea corectă a unui elev?
– O evaluare corectă este una care vizează exact ceea ce elevul ar fi trebuit să învețe și nu presupune cunoștințe din afara acelui domeniu pentru a obține un rezultat bun. 

Un exemplu bun ar fi un test de matematică care conține cerințe specifice pentru rezolvarea anumitor tipuri de probleme matematice. Dar dacă testul respectiv presupune foarte mult scris sau are o descriere lungă a problemei, cineva care nu are abilități lingvistice suficiente ar putea să știe matematica, dar să nu poată înțelege enunțul sau să nu poată scrie ce trebuie. 

Nu este o evaluare corectă a cunoștințelor sale matematice, deoarece vor interveni alte lucruri care îi afectează capacitatea de a demonstra ce știe la matematică. Așadar, o evaluare corectă este una în care elevul poate arăta ce știe despre conținutul vizat, fără interferențe din alte domenii.

O evaluare incorectă este, dimpotrivă, una care lasă loc acestor interferențe. Să presupunem, de exemplu, că sunt profesori care evaluează elevii luând în considerare comportamentul sau personalitatea.

Un elev poate stăpâni foarte bine materia, dar dacă nu se comportă la fel de bine ca alți elevi, profesorul îl poate nota mai slab. Ar fi mai potrivit să separăm evaluarea comportamentului de cea a cunoștințelor. În cazul descris, elevul poate primi un scor mai mic la evaluarea comportamentului, separat de nota la materia respectivă. Evaluările ar trebui să se concentreze pe ceea ce trebuie învățat, evitând influențele externe.

„Cea mai frecventă greșeală este presupunerea că toți elevii trebuie să urmeze aceeași traiectorie”

– Cum stă România în acest sens, pe baza datelor pe care le aveți?
– Impresia mea este că, în România, unde se folosește scala de la 0 la 10, profesorii au dificultăți în a separa evaluarea competențelor de evaluarea persoanei. Se întâmplă peste tot, nu e specific doar României, profesorilor le este greu să separe aceste aspecte în procesul de evaluare.

– Care sunt cele mai frecvente greșeli făcute de țările care au introdus standarde de evaluare? Ce ar trebui să evităm în România?
– E o întrebare foarte bună. Aș spune că cea mai frecventă greșeală este presupunerea că toți elevii trebuie să urmeze aceeași traiectorie. Tendința este de a seta standarde care pregătesc elevii exclusiv pentru a deveni studenți universitari. E o problemă în multe țări, care presupune și că sunt ignorați, astfel, elevii care nu vor urma acest drum.

– Ce rol are inteligența artificială aici, având în vedere că în școlile din România digitalizarea este încă deficitară?
– Inteligența artificială pătrunde tot mai mult în școli. Cred că îi poate ajuta pe profesori să-și pregătească materialele și instrumentele de evaluare pe care le vor folosi la clasă. Dar există riscul unei dependențe prea mari de această tehnologie. Văd multe aspecte pozitive ale IA-ului, dar și multe pericole care nu sunt analizate îndeajuns momentan. E o tehnologie prea nouă ca să știm exact cum va funcționa pe termen lung.

– Cum se vor reflecta rezultatele aplicării standardelor în viața elevului sau a profesorului?
– Din perspectiva elevului, va exista un indicator clar și simplu care va arăta dacă se descurcă suficient de bine. De exemplu, dacă primește calificativul „avansat”, este un rezultat clar și simplu de înțeles. Cred că același lucru va fi valabil și pentru profesori. 

Aceștia vor putea analiza elevii din clasa lor și spune: 80% dintre elevii mei se descurcă bine, la nivelul la care ne așteptăm să fie. Acesta este, practic, rezultatul – și pot fi mândri de el. Poate că mai sunt 20% care nu sunt la acel nivel – și atunci ar trebui să se concentreze pe acești elevi și să încerce să îi ajute să ajungă la un nivel mai înalt de performanță. Așadar, poți folosi acești indicatori ca o modalitate generală și aproximativă de a evalua cum merg lucrurile.

„Va exista în continuare o doză de subiectivitate în procesul de creare a testului”

– Putem spune că aceste standarde elimină subiectivitatea din clasă?
– Vor elimina o parte din ea. Nu o vor elimina pe toată. Va exista în continuare o doză de subiectivitate în procesul de creare a testului, dar va fi mai puțină decât este în prezent, când practic standardele sunt stabilite la nivelul fiecărei clase, în loc să existe un standard general.

– Sunt profesorii români pregătiți să aplice aceste standarde?
– Variază în funcție de țară. De exemplu, în SUA variază de la un stat la altul, deoarece fiecare sistem de stat este relativ independent. Așadar, depinde de cât de mult se pune accent pe înțelegerea politicilor educaționale și pe modul în care sunt stabilite și aplicate standardele în pregătirea profesorilor, iar aceste abordări variază destul de mult. 

În statul meu, Michigan, știu că există oameni care lucrează cu guvernul statului pentru a-i ajuta pe profesori să înțeleagă aceste lucruri. Sunt un soi de coordonatori regionali mai bine instruiți, care pot merge și să îi ajute pe profesori să înțeleagă ce se întâmplă, dar și să îi ajute pe profesorii noi să înțeleagă sistemul. Sprijinul acesta diferă de la o țară la alta și de la o locație la alta. 

În Taiwan, spre exemplu, țară care obține rezultate foarte bune la toate capitolele, profesorii au un contract care prevede că trebuie să participe în fiecare vară la două săptămâni de formare profesională plătită de stat, în cadrul unei universități, unde primesc pregătire suplimentară despre așteptările curente ale curriculumului. 

Este un program special, intensiv, de două săptămâni, pentru toți profesorii. Este prevăzut în contractul lor că trebuie să meargă acolo și să participe. Cred că este absolut extraordinar. 

Noi nu facem asta în SUA – mi-aș dori să o facem, dar în prezent, fiecare district școlar decide ce tip de dezvoltare profesională oferă. Și dacă nu au bani, nu oferă prea multă formare. Deci e foarte inegal. Cred că țările performante au rezultate bune tocmai datorită lucrurilor pe care le fac pentru sistemul educațional – și e bine de văzut dacă pot fi replicate unele dintre acestea.

„Un profesor din India preda aritmetică binară – matematică avansată – folosind o placă cu găuri și bețișoare pentru a reprezenta numere binare”

– Având în vedere că România are încă peste 200 de școli cu toalete în curte și multe școli au resurse minime, inclusiv săpun în baie, mai putem vorbi despre standarde de evaluare? Cum poate fi un standard echitabil în acest context?
– Da, există o inechitate evidentă atunci când nu ai resurse. Și asta este o problemă. Dar am văzut și că, dacă ai profesori talentați, poți obține performanță. Acei profesori pot avea rezultate bune în ciuda lipsei de resurse. 

Vă dau un exemplu din India, dintr-un proiect în care au fost filmați profesori la clasă. Un profesor preda aritmetică binară – matematică avansată – elevilor săi, folosind o placă cu găuri și bețișoare pentru a reprezenta numere binare. Fără computere, fără tehnologie avansată, dar preda concepte folosite în informatică și în calculatoarele digitale folosind o placă cu bețișoare. 

Asta s-a întâmplat pentru că era un profesor foarte creativ, care a reușit să compenseze lipsa resurselor și totuși să predea acele lucruri. Așadar, dacă ai profesori bine pregătiți și motivați, poți depăși lipsurile materiale.

Dar altfel, desigur, lipsa resurselor rămâne o formă evidentă de inechitate. Nu poți compensa totul, dar poți face o treabă rezonabil de bună dacă ai profesori de calitate care sunt implicați.

– Ne confruntăm cu o adevărată „cursă a notelor”. De aici și fenomenul meditațiilor – o piață reală, cu tarife aproape astronomice. Mulți părinți consideră că sistemul public nu este suficient pentru ca un copil să aibă succes. Pot aceste standarde elimina nevoia de meditații?
– Aș spune că cel mai probabil nu. Doar dacă reușești să îmbunătățești predarea oferită în sistemul public, în așa fel încât meditațiile să devină irelevante. Dacă părinții au resurse suplimentare și doresc să le folosească pentru a-și ajuta copiii să atingă acele standarde, o vor face. Standardele nu vor elimina meditațiile. Iar asta se întâmplă peste tot în lume. Există locuri renumite pentru volumul mare de meditații. Dar, dacă sistemul educațional de bază funcționează bine, în general acele meditații vor fi inutile pentru majoritatea elevilor. Ele probabil vor continua să existe, pentru că unii părinți vor simți în continuare nevoia, dar n-ar mai fi cu adevărat necesare dacă restul lucrurilor ar funcționa cum trebuie.

– Cât ar trebui să se schimbe examenele naționale pentru a reflecta noile standarde?
– Cred că, dacă te uiți la aceste standarde și faci o treabă bună în a le corela cu noile teste care se dezvoltă pe baza lor, în acord cu programa, atunci ar trebui să analizezi și bacalaureatul și evaluarea națională tot din perspectiva acestor standarde. 

În SUA, vorbim despre „studii de aliniere” (n.t. alignment studies), care presupun să te întrebi dacă examenul este bine aliniat la ceea ce se predă. Cred că aceasta este chestiunea principală – să analizezi aceste examene și să verifici dacă sunt în acord cu programa, cu ceea ce se predă.

Dacă nu sunt, atunci ar trebui revizuite, adaptate, pentru a corespunde mai bine. Așadar, această reformă ar putea fi un bun moment pentru a le analiza și a ne asigura că sunt bine realizate.

„Trebuie să fie un motiv pentru care latina este încă în programă”

– În România, părinții și copiii se plâng de ani de zile că programa este prea încărcată, cu foarte mult conținut teoretic adesea deconectat de viața reală. Ar putea dezvoltarea unor standarde clare de evaluare să contribuie la o programă mai simplificată și mai relevantă pentru elevi?
– Răspunsul este da, ar putea. Asta nu înseamnă neapărat că se va întâmpla așa. Când scrii aceste descrieri – ce anume te aștepți ca elevii să știe și să poată face –, dacă concluzionezi că ceea ce vrei nu include tot acel conținut abstract, atunci, desigur, și testele și predarea ar trebui să se schimbe în concordanță. 

Prin acest proces, de fapt, revizuiești și sistemul de predare, nu doar testele și standardele. Este o oportunitate de a analiza ce vrem cu adevărat ca elevii să știe și să facă. De exemplu, am înțeles că încă se predă latina în curriculum. Care este motivul pentru asta? Nu știu.

Sigur, unii studenți aleg să studieze latina la universitate, din diverse motive, dar nu este obligatorie. Asta m-a surprins. Și m-a făcut să mă întreb care e motivul. Trebuie să fie un motiv pentru care latina este încă în programă. Cineva crede că are valoare. Iar dacă trecem prin acest proces de stabilire a standardelor, trebuie să întrebăm: câtă latină vrem ca elevii să învețe în această clasă și de ce? Și, făcând asta, oamenii vor avea ocazia să reflecteze: ce vrem cu adevărat ca elevii să știe? Nu sunt împotriva latinei, să fie clar. Cred că este util pentru unii oameni să învețe despre ea. Așadar, aceasta poate fi o oportunitate de a revizui obiectivele educaționale și, implicit, ce anume ar trebui predat pentru a le atinge.

Și s-ar putea să ofere oportunitatea de a revizui întregul curriculum. 

În anumite state din SUA, de exemplu, este prevăzut în sistemul educațional ca la fiecare câțiva ani, comisii de profesori să revizuiască curriculumul, pentru a vedea ce se predă și dacă este încă relevant în funcție de cum evoluează societatea. Asta este și o binecuvântare, și o problemă. 

De fiecare dată când se revizuiește curriculumul, trebuie revizuit și testul care evaluează performanța elevilor. Așa că sunt într-un ciclu constant: o dată la câțiva ani se revizuiește curriculumul, apoi, după alți câțiva ani, se revizuiește testul. Asta înseamnă multă muncă, dar există convingerea că trebuie să analizăm constant cât de bine corespund aceste lucruri realității în care trăiesc oamenii.

„Elevii, profesorii și școala formează un grup local unde membrii interacționează între ei” 

– Putem spune că toți actorii implicați în educație sunt nemulțumiți unii de ceilalți. Elevii, profesorii, părinții. Elevii își doresc mai multă înțelegere și să învețe ceea ce le place. Profesorii nu se simt suficient apreciați, mai ales financiar, în România, iar părinții vor mai multă implicare. Cum se poate ajunge la un echilibru?
– Nu știu dacă pot să dau un răspuns clar. Ar putea fi un răspuns foarte lung, pentru că problemele țin de întreaga implicare în sistemul educațional. Aici intrăm în tema controlului local asupra educației, în modul în care este administrat un sistem educațional local. Pentru că toată educația este locală, în sensul că elevii, profesorii și școala formează un grup local care interacționează între ei. 

Iar construirea acelei interacțiuni este ceea ce trebuie urmărit. Iar acest lucru pornește de la administrație, de la modul în care sunt selectați și formați profesorii, de la implicarea părinților în școală și interacțiunea dintre părinți și elevi. Este o problemă sociologică complexă. Și unele locuri o gestionează mai bine decât altele.

– Rămânând la subiectul profesorilor: deși aceștia se simt neapreciați, examenele de titularizare arată frecvent rezultate slabe, inclusiv la disciplinele de bază. Cum poate un sistem să iasă din acest cerc vicios?
– În primul rând, sunt mai multe niveluri aici. Primul este nivelul de formare inițială a profesorilor. Și pot spune sincer că nu sunt expert în formarea profesorilor din România. Dar a doua parte este dezvoltarea profesională continuă. Dacă ne uităm la alte profesii, cum sunt cele medicale, vedem că acestea presupun în mod constant dezvoltare profesională pentru a fi re-certificate. Profesorii, în general, nu trebuie să facă astfel de lucruri. De obicei, nu există dorința de a investi bani suplimentari pentru ca profesorii să beneficieze de dezvoltare profesională, care să le facă munca mai interesantă și mai colaborativă. 

Dar dacă reușești să implici profesorii în activități de formare profesională alături de alți colegi care predau aceleași discipline, aceștia vor împărtăși idei, metode care funcționează cu elevii lor, își vor exprima problemele și, poate, vor găsi soluții la acele probleme. Aceste lucruri sunt de ajutor. Dar țin de construirea unei culturi a colaborării între profesori în școli, pentru ca ei să se ajute reciproc să progreseze. A construi această cultură este partea dificilă.

– Credeți că standardele pot contribui, pe termen lung, la o mai bună recunoaștere a muncii profesorilor? Le pot oferi un sens profesional dincolo de birocrație?
– Cu siguranță, profesorii vor ști dacă își fac treaba bine – vor avea un standard extern, separat de ceea ce se întâmplă în școala lor, pe care îl pot folosi pentru a evalua: „Aceștia sunt elevii mei. Am lucrat cu ei și așa s-au descurcat la această evaluare externă, obiectivă, independentă.” 

Așa vor avea o autoevaluare reală. Iar dacă evaluarea este slabă, se pune problema dacă profesorul va primi sprijin pentru a se îmbunătăți – fie prin resurse, fie individual, prin formare profesională, fie prin colaborare sau eforturi interne din școală pentru a-l sprijini. Asta este o altă discuție, care ține de politicile educaționale – și cred că asta depășește subiectul despre care vorbim acum.