INTERVIU „Până acum am avut secete reci, astăzi avem secete fierbinți”. Cum au dezvăluit stejarii cel mai secetos an din ultimele opt secole

Un grup de cercetători români a reconstituit opt secole de climă în România folosind  inelele de creștere ale stejarilor, completate cu cronici vechi. Coordonatorul acestei cercetări, profesorul Cătălin-Constantin Roibu de la Universitate Ștefan cel Mare din Suceava, vorbește, într-un interviu pentru publicul HotNews, despre evenimentele climatice extreme ale ultimilor 800 de ani, descoperite după ce au fost făcute studii pe stejari.

• Studiul cercetătorilor români, publicat în Journal of Climate, oferă indicii despre cum a evoluat clima – perioade secetoase și ploioase – începând din anul 1221 și până în prezent. 
• Cel mai secetos an din ultimii 800 de ani în zona României a fost 1660, iar cel mai ploios, 1315. Au fost identificate mai multe perioade lungi de secetă, care au coincis cu perioade de foamete, epidemii de ciumă și migrații masive ale populației. 
• Aceste informații au fost reconstituite folosind inelele de creștere ale stejarilor din România și din Republica Moldova pe post de „arhive” naturale ale climei, explică, pentru publicul HotNews, Cătălin-Constantin Roibu, profesor universitar la Facultatea de Silvicultură a Universității Ștefan cel Mare din Suceava și coordonator al laboratorului de Biometrie Forestieră din Suceava.
• Cercetătorii au consultat și cronici, dar și alte documente istorice și au constatat că datele furnizate de cele 500 de mostre lemnoase analizate coincid cu relatările celor care au trăit diverse evenimente meteo extreme în ultimele opt secole.
• „Arborii sunt precum o cutie neagră la avioane”, spune profesorul Roibu.

„Cutia neagră” a naturii 

HotNews.ro: – Cum de putem afla din lemnul vechi de sute de ani despre clima unor perioade îndepărtate?
– Cătălin-Constantin Roibu: În primul rând, trebuie știut că arborii sunt precum o cutie neagră la avioane. Ei înregistrează în inelul anual toate informațiile de mediu care se petrec în jurul lui: climă, modificări în interiorul pădurii, perturbări la o scară mai mică sau la o scară mai mare, tot ce înseamnă erupții vulcanice, dar și activitate solară – dacă acestea depășesc un anumit prag. Arborii înregistrează precum o cutie neagră, dar mie îmi place să compar arborele cu un bunic care știe foarte multe povești de viață și le spune nepoților. Putem să-l considerăm și un martor tăcut care înregistrează totul în inelul anual. 

Ei bine, noi de acolo căutăm să extragem toată această informație, să decodăm toată informația aceasta scrisă în milioane de celule pe care le depune zi de zi arborele respectiv. Decodăm informația în Laboratorul de Biometrie Forestieră pe care îl coordonez la Facultatea de Silvicultură din Suceava.

– Ce măsurători faceți în laborator, pornind de la aceste inele de creștere?
– De acolo pornim, de la lățimea inelului de creștere, practic cât crește arborele într-un an. Mergem însă în profunzime, măsurăm cât crește lemnul timpuriu (cel de primăvară), dar și lemnul târziu (cel de vară). Mai departe. măsurăm densitatea lemnoasă cu raze X. 

Apoi mergem mai în adâncime și măsurăm aproape 120 de parametri în cazul celulei lemnoase. La final, desfacem peretele celular în componente chimice elementare (izotopi stabili de carbon, hidrogen și oxigen). 

– Cum diferă inelele din anii ploioși de cele din anii secetoși, spre exemplu? Cât de mult variază?
– Aici depinde de temperamentul speciei. Fiecare specie are o anumită „amplitudine ecologică”, cum îi spunem noi. Niciodată reconstituirile acestea de precipitații sau de climă nu se fac în zona de optim a speciei. Pentru că acolo va avea tot timpul condițiile favorabile pentru creștere și atunci nu va fi influențat foarte tare. Dar se fac în condiții de limită, cu cât te duci mai în limită, și noi suntem aici în zona de est a pădurii compacte în Europa. După România vine stepa, iar aici arborii sunt mai sensibili și înregistrează mult mai bine informațiile în inelul anual.

Cum s-ar traduce asta? Un inel lat înseamnă ploaie multă, adică umiditate mai mare. Un inel îngust înseamnă umiditate mai scăzută, înseamnă secetă.

Un loc al „autostrăzilor de migrație”

– În studiu vorbiți despre utilizarea unui lemn de la anul 1221. De unde este, cum ați găsit ceva așa de vechi?
– Seria pe care am utilizat-o se numește Suceava Oak Chronology și am început-o acum 15 ani în cadrul laboratorului. Ne-am propus să facem o serie de referință pe zona de est a României, o serie de referință pentru stejar, fiindcă nu exista pe atunci nimic.

În trecut, au fost pe aici adevărate autostrăzi de migrație, au trecut pe aici popoare migratoare și au putut să meargă foarte ușor până la bariera constituită de Carpați. Însă trebuie spus că focul a fost și prietenul nostru, dar și dușmanul nostru. În condițiile acestea, în care focul era o armă, fie de apărare, fie de atac, este cam greu să găsești foarte mult lemn și să faci o serie de genul acesta. Plus că nu putem vorbi despre stejari care să aibă vârsta de 800 de ani. Este imposibil să găsești așa ceva. 

– Și care sunt cei mai bătrâni stejari ce sunt încă în picioare?
– Cei mai bătrâni arbori pe care i-am găsit sunt în pădurile Letea și Caraorman din Delta Dunării și au aproape 300 de ani. Nu am găsit stejari mai bătrâni de atât. 

Explicația pe zona Moldovei este simplă. După 1829, adică după Regulamentele Organice, când s-a liberalizat circulația grânelor pe Dunăre, s-a și defrișat în masă, iar stejarul, dintr-o specie comună în construcții, a devenit o specie valoroasă, o specie nobilă. Și atunci s-a trecut la înlocuirea stejarului cu lemnul de rășinoase în construcțiile obișnuite. 

– Dar nu există în Transilvania și câțiva stejari și mai bătrâni?
– Nu, fiindcă nu vorbim despre arbori izolați, ci despre pădure compactă, pentru că un singur arbore nu ne ajută, din moment ce procesul de reconstituire a precipitațiilor, a factorilor climatici, este mult mai complex. Un arbore nu este suficient, noi am folosit în total peste 500 de probe.

Lemn de acum 800 de ani, într-o biserică ridicată când Moldova era la începuturi

– De ce ați ales tocmai stejarul?
– Stejarii sunt afectați foarte tare când scade pânza freatică și cum rădăcina li se duce foarte mult în sol, copacii au acces la pânza freatică. O secetă de 2-3 luni nu-l afectează, fiindcă pânza freatică nu scade, însă o secetă de 12 luni împinge pânza freatică mai jos. Marea lor calitate este că pot înregistra aceste evenimente climatice pe o perioadă lungă de timp.

– Să revenim la cel mai vechi lemn folosit, cel de la 1221….
– Să vă explic. Am folosit serii de arbori vii, apoi ne-am dus cu lemn arheologic, din diverse săpături arheologice, din construcții și am găsit și biserica de la Putna, partea ei cea mai veche, datată pe la 1391-1392. Nu este un singur arbore acolo, ci sunt mai multe bârne, mai mulți arbori din care a fost făcută biserica respectivă, iar lemnul respectiv l-am utilizat acolo. De la Putna am folosit în jur de 50-60 de probe.

– Și cum ați ajuns la concluzia că lemnul este de la 1221?
– Acei arbori aveau și ei o vârstă, 170 de ani. Am folosit și vârsta lor. Ne-am dus în spate cu mai mult de 100 de ani. Practic, la arbori este inel cu inel. Un inel înseamnă un an. Nici mai mult, nici mai puțin.

Secolele secetelor reci

– Care sunt concluziile cercetării? Am văzut că dați exemple de perioade mai umede,  dar și de unele mai secetoase. Din ce am văzut, secolul 18 a fost cel mai uscat din ultimii 800 de ani.
– Până acum, toate secetele pe care le-am avut au fost secete în perioadă rece și arborele nu era supus unui șoc atât de mare și arborii puteau să folosească rezerva de apă fără să o piardă prea repede

Ei bine, în zilele noastre avem secete, dar problema principală este legată de temperatură, fiindcă aceasta a crescut și îi forțează pe arbori să transpire mult mai mult și asta înseamnă că ei își secătuiesc rezervele de apă mult mai repede și mult mai ușor. Arborii suferă, apa nu mai ajunge la frunze până la un anumit nivel și se usucă partea aceea din coroană.

– Aici chiar este o diferență importantă, fiindcă în prezent asociem seceta cu perioadele calde, cu temperaturi mari, în timp ce în trecut erau și perioade reci cu secetă. Ce însemnau aceste secete reci pentru viața oamenilor de acum peste 200 de ani?
– Până la Revoluția Industrială, societățile erau agrare și depindeau foarte mult de recoltă. La noi, Revoluția Industrială s-a produs cu 30-40 de ani mai târziu decât în Europa de Vest, și cu adevărat a venit în țările române după 1829. Moldova avea multă suprafață împădurită și de aceea și rutele comerciale au evitat zona, fiindcă era greu să înaintezi prin necunoscut. Dacă aveai o recoltă foarte mică și apărea și un eveniment climatic extrem, atunci recolta era egală cu zero pentru că nu aveai nici rute comerciale unde să faci schimburi, iar baza agricolă era destul de săracă.

Apoi, să nu uităm că porumbul și cartoful au ajuns târziu în zonă, iar evenimentele climatice extreme îi făceau pe oameni 100% dependenți de recoltele respective. Dacă era secetă, asta înseamna foamete și tot foamete era și dacă sezonul era dominat de ploaie puternică, dacă era rece, iar recolta putrezea pe câmp, chiar dacă se făcea din belșug.

Ciuma 

– V-ați referit în studiu și la o boală cumplită care a dispărut de mult din zonele noastre – ciuma.
– Ciuma era transmisă de la șobolani la om printr-un păduche. Să ne gândim ce se întâmpla dacă era un an extrem, fie el ploios sau uscat – scădea foarte mult recolta, baza nutrițională a oamenilor era foarte săracă. Scădea sistemul imunitar, iar riscurile de infecție creșteau mult. 

Am avut Ciuma lui Caragea, la 1815, dar după 1829 a crescut și baza nutrițională. Din momentul în care a crescut suprafața agricolă am avut mai multă recoltă. Adică omul nu mai depindea efectiv de condițiile climatice. De acolo a început să se rupă dependența aceasta de condițiile climatice și foamete. Crescând suprafața agricolă, a fost hrană mai multă și oamenii au putut să și-o procure mai ușor.

După Regulamentele Organice s-a liberalizat comerțul cu grânele și au crescut schimburile culturale cu vestul și s-a spus atunci că nu trebuie să stai cu animalele în casă, fiindcă apar păduchi și șobolani. Apoi, s-a introdus și carantina pentru vasele care veneau în port la Brăila. În vestul Europei ultimele pandemii au fost în secolul XVII și acolo au știut să izoleze problema legată de contact și de șobolani.

Anii extremi ai României

– În cercetare spuneți că 1660 a fost un an extrem. De ce?
– Am găsit câțiva ani extremi, după ce am făcut analize, după un proces statistic complicat. Am vrut să aflăm dacă acești ani extremi au corespondență în surse istorice de informație și am căutat împreună cu colegii o mulțime de surse de date, inclusiv de climatologie istorică. Am făcut comparații și 90% dintre anii extremi pe care i-am descoperit corespund cu sursele din climatologia istorică.

Anul 1660 a fost cel mai secetos, era perioada lui Ștefăniță Vodă. Au fost și cazuri de canibalism și oamenii mâncau papură uscată, nu aveau nici cu ce să o fiarbă. De la acele vremuri a rămas vorba, „Moldova, țara lui Papură Vodă”, dar vorba nu se referă la o țară unde fiecare face ce vrea, ci vine de la acele condiții de foamete extremă. A fost atunci o secetă cumplită, care a început în 1659 și a ținut până la 1661 și s-a simțit în mai multe zone.

Eu cred că aceste evenimente climatice extreme, chiar când s-au petrecut în perioade de liniște pe plan politic sau militar, au putut crea tensiuni sociale și domniile au fost mai scurte. De exemplu, când seceta era la scară foarte mare, ea apărea și la nivelul imperiilor cu economie mai puternică și atunci probabil spuneau domnitorilor din zonele noastre că dacă nu reușesc să aducă tributul cerut îi vor schimba.

– În afară de 1660, care a fost al doilea cel mai secetos an din toate cele opt secole?
– Anul 1585 a fost al doilea cel mai sever.

– Vă mai vine în minte un alt exemplu de an în care au fost multe probleme în țară, foamete, criză, din cauza vremii extreme?
–  Un eveniment climatic de proporții a fost Marea Foamete din 1946-47, pe care bunicii noștri o mai au în memorie. A fost o perioadă foarte uscată atunci și chiar exista bază agricolă suficientă. Problema a fost că armata sovietică a confiscat foarte multă mâncare, mai ales în zona Moldovei, așa că nu s-a mai făcut recoltă deloc. Acea foamete a ținut atât de condițiile climatice, cât și de cele geopolitice. De atunci se vorbește despre Trenurile Foamei din Moldova către Banat și către Transilvania, fiindcă acolo seceta nu a fost așa de puternică.

– Dar care a fost cel mai ploios an dintre cei 800 pe care i-ați studiat?
– Perioada 1229-1238 a fost foarte umedă.

– Cum a fost perioada pe care paleoclimatologii au numit-o Mica Era Glaciară, ce spune studiul despre ea? A fost o perioadă lungă continuă în care s-a simțit că este mai rece, cum au fost afectați oamenii din aceste zone?

–  Noi putem spune că a fost mai uscat. De pe la 1600 până la 1800, am avut o perioadă mai uscată. Am avut aceste secete reci care afectează agricultura. Noi am înregistrat că a fost secetă și cum a fost și mai rece, condițiile pentru culturile agricole au fost tot mai grele.

– Ce alte perioade ies în evidență?
– De pe la 1300 la 1500 a fost, în general, mai uscat.

– Ce evenimente climatice extreme ați găsit relatate în cronicile pe care le-ați cercetat? Vă vin în minte lucruri ieșite din comun?
– Da, da, au fost mai multe, atât în Mica Eră Glaciară, cât și în perioadele cu minim de activitate solară. Au fost ani în care a nins în luna mai, a fost foarte rece și arborii aveau zăpadă pe ei și florile le-au fost distruse. Au fost și ani în care a nins în septembrie, dar și unii foarte calzi în care cireșii au înflorit a doua oară, în septembrie sau octombrie. Am observat și că, în general, secetele foarte puternice au venit după ierni geroase. 

De exemplu, în 1540 a fost o primăvară secetoasă și au urmat incendii de vegetație, iar în 1474 Dunărea putea fi traversată cu piciorul, în Ungaria. 

Vă mai dau un exemplu: „Fost-au mai înainte de moartea lui Ştefan Vodă într-acelaşi anu iarna grea şi geroasă, câtu n-au fostu aşa niciodinioară şi decii preste vara au fostu ploi grele şi puhoaie de apă şi multă înecare de apă s-au făcut.” (Grigore Ureche)

A fost și foarte multă superstiție în jurul evenimentelor climatice. Un astfel de eveniment venea ca o pedeapsă de la Dumnezeu, așa era văzut, iar uneori și preoții o prezentau așa ca fiind o pedeapsă de la Dumnezeu pentru ce au făcut oamenii. Inclusiv ciuma era văzută așa și nu doar la noi, ci și Occident.

Studiul publicat în revista Journal of Climate a fost semnat de Cătălin-Constantin Roibu, Viorica Nagavciuc, Monica Ioniță, Ciprian Palaghianu, Andrei Mursa, Cosmin-Mihai Andriescu, Mihai-Gabriel Cotos , Marian-Ionuț Știrbu, Tomasz Wazny, Victor Sfeclă.