​INTERVIU VIDEO Actorul Dan Radulescu: Teatrul nu e o chestie plicticoasa, unde ala sta si vorbeste si eu ma uit la ceas. E o prejudecata la care oamenii ar trebui sa renunte, e pacat pentru ei in primul rand

Da-i o palarie si un bursuc impaiat si iti executa cu ele cele douazeci si patru de Capricii ale lui Paganini, spune despre el Eugen Gyemant, regizorul care lucreaza cu el inca din facultate si il reinventeaza la fiecare spectacol. La doar 26 de ani, Dan Radulescu joaca in aproape zece spectacole pe scenele de la Comedie, Metropolis, Godot si ArCub, iar anul viitor il vedem in „Closer to the Moon”, cel mai nou film al lui Nae Caranfil. Admite ca tentatia de a te lasa imbatat de succes e mare, dar pe el succesul nu l-a schimbat. „Sigur vrei sa faci interviu cu mine? Mi se pare cam devreme… adica… mi se pare ca sunt prea tanar. Ce-o sa zica lumea, ca mi-am luat-o in cap?” a fost primul lucru pe care mi l-a spus cand l-am sunat. Despre cum a ajuns actor fara sa viseze la asta, cat de mult ii datoreaza lui Adrian Pintea, intalnirea cu Jean Claude Van Damme pe platourile de filmare la 18 ani si la ce viseaza Dan Radulescu, aflati din interviul acordat HotNews.ro.

In ce spectacole te vedem stagiunea asta?

Ultimul spectacol cu care am avut premiera se numeste „Vitelul de aur”, care este facut de colegul meu Eugen

Dan Radulescu e genul de actor caruia poti sa ii dai o palarie si un bursuc impaiat si iti executa cu ele cele douazeci si patru de Capricii ale lui Paganini.”

Eugen Gyemant, regizor

Gyemant – noi am fost colegi de generatie, el a terminat Regie odata cu mine – si se va juca la ArCub. Inainte de „Vitelul” a fost „O scrisoare pierduta”, spectacol facut de domnul Dabija, care se joaca la Teatrul de Comedie. „Nevestele vesele din Windsor” il joc la Metropolis, e un spectacol de care eu ma bucur foarte tare pentru ca este un musical si am si eu acolo un momentel de step pe care il astept mereu cu nerabdare. Tot la Metropolis joc in „Opposites attract”, facut de Florin Piersic jr., spectacol care stagiunea asta inca nu s-a jucat, dar asteptam sa il reluam cat de curand. Mai sunt doua spectacole la Teatrul de Comedie, care se joaca de mai multa vreme – „Escu” si „Avarul”, in care eu am intrat pe parcurs si mai e, bineinteles, „Bullets over Lipscani” la Godot. Si mai suntem in repetitii acum cu un spectacol, vrem sa facem „Iulius Caesar”, de Shakespeare, tot eu cu colegii mei, suntem o echipa mai tanara – Tudor Istodor, Lucian Iftime, Andrei Seusan, Ionut Grama – sunt toti actori foarte tineri si talentati (regia Eugen Gyemant – n.red.)

• „Tu ai moaca de comedie”

Te-am vazut jucand comedie, drama, cantand, dansand… Rar sunt actori care macar incearca sa le faca pe toate.

Cred ca in general sunt perceput, la prima vedere – si nu ma laud cu asta, nu mi se pare un lucru bun neaparat

Cred ca e unul dintre actorii aia despre care se va spune A facut Radulescu un rol… Cum vorbim noi acum de Dinica. Dupa parerea mea poate sa se duca in orice zona, e genul ala de actor care intotdeauna va surprinde publicul intr-un mod placut. Are si sansa sa fie distribuit si sa arate ce poate, dar cred ca are si discernamant in a-si alege rolurile. E foarte spontan si creativ si poate sa te surprinda placut si pe scena si in afara ei. E un actor cu pofta de joc si de joaca. Si vreau sa mai lucrez cu el.”

Smaranda Caragea, actrita

– sunt perceput ca actor de comedie. Unii zic „uite, tu ai moaca de comedie”. Mi s-a zis chestia asta.

Si esti foarte diferit de la un rol la altul, chiar si in comedie. Chiar daca e tot comedie, tu faci altceva. Daca nu e cineva care te cunoaste sau te urmareste in mod special, nu isi da seama neaparat ca esti acelasi.

Pai asta nu e bine…

Ba da, e bine. Stii ca sunt si actori care fac acelasi lucru oriunde se duc.

Ma bucura ce imi spui pentru ca, dupa parerea mea, un actor nu trebuie sa se cramponeze intr-un gen sau intr-un stil. Nu e bine sa te ancorezi, sa zici „eu sunt actor de comedie si fac numai asta”. Eu intr-un fel am si groaza de chestia asta, pentru ca imi dau seama ca tentatia sau riscul e foarte mare de a ramane asa intr-un fel, si-atunci incerc intotdeauna sa fac abstractie de ce mi-ar fi mie usor sau la prima mana sa fac si incerc mereu sa-mi canalizez toata atentia si munca pe ce cred eu ca inseamna textul ala sau rolul respectiv. Incerci sa uiti cat mai mult de tine si sa te concentrezi doar pe ce se intampla la repetitiile alea.

Si cum de joci atat de mult? Multi actori de varsta ta se plang ca nu gasesc de lucru.

Poate par multe spectacole asa daca stau sa le insir, dar sunt spectacole pe care le-am adunat in repertoriul meu de-a lungul anilor. „Biloxi Blues” e cel mai longeviv, dar il joc inca de pe vremea cand eram student, terminasem anul II. Au trecut patru ani de atunci. Important e sa joci in spectacole care au viata lunga, si cu cat investesti mai mult in ele, cu atat ele au sanse mai mari sa reziste in timp. Cred ca asta e unul dintre motive, poate. Am pus tot sufletul in proiectele astea si nu am incercat doar sa bifez ceva activitate pe o anumita perioada.

Si cred ca are legatura si cu disponibilitatea actorilor. Asa, la prima vedere, toata lumea e foarte dornica sa joace si toti tinerii absolventi si tinerii actori spun „Of, ce rau imi pare ca eu nu joc asa de mult, ce mult mi-ar placea!” dar la prima piatra de incercare, deja nu mai sunt asa de disponibili, asa de dornici. E de ajuns sa apara o tentatie cat de mica, o vacanta sau o reclama… Adica fac compromisuri mult prea usor si mult prea repede, dupa parerea mea. Tin minte ca odata, la niste repetitii, se adunase o echipa de vreo 10 actori si efectiv nu ne-am putut aduna, pentru ca fiecare avea cate ceva. „Eu ma duc la bunica”, „Eu trebuie sa merg pana la tara sa iau niste vin”, adica erau niste motive din astea care n-au nicio legatura cu actoria sau cu pasiunea. Nu cred ca tine atat de mult de noroc, ci de cat esti dispus sa sacrifici. Am auzit multi actori care zic „Azi nu joc, ca-i ziua mea”, „Azi nu vin la repetitii ca n-am chef sau ma doare capul”. Pana la urma, cred ca sunt foarte multi actori talentati in Romania, nu cred ca asta e problema principala. Cred ca tine de cat de mult iti doresti cu adevarat sa faci asta.

Cati dintre fostii tai colegi de facultate mai joaca acum?

Cred ca in jur de un sfert din cati am fost mai joaca acum. Nu vreau sa spun o nedreptate, pentru ca poate chiar sunt unii care isi doresc sa joace si pur si simplu nu au avut sansa sau norocul. Dar cumva, inca de pe cand eram colegi cu ei ii puteai distinge pe cei motivati si cei care chiar isi doresc sa faca asta. Si cam ei mai sunt in joc si acum.

• „N-a fost un vis din copilarie sa ma fac actor. S-a intamplat”

La stand up comedy te-ai gandit? Ai face?

M-am gandit de multe ori la varianta asta cu stand up comedy, m-am si intalnit cu un baiat care face asta si mi-a spus ca ar merita sa incerc, dar inca nu mi-am facut curaj. Mi se pare mult mai riscant decat sa joci intr-o piesa,

Pe Dan Radulescu l-am vazut prima data intr-un spectacol studentesc in regia lui Adrian Pintea … opera rock , in rolul lui Iuda. Imi cautam distributie la spectacolul Biloxi Blues. Cred ca l-am invitat sa dea proba chiar dupa spectacolul din seara aceea. In general nu ma insel, si mai ales nu regret alegerile pe care le fac. Dan Radulescu este o imbinare armonioasa intre talent si inteligenta scenica. Este un actor de nuante caruia nu trebuie sa-i spui de doua ori un lucru. Are o maturitate dar si o mare disponibiltate… Trairile lui sunt intense si niciodata exterioare. Inaintea replicii pe care o rosteste, ii auzi si-i citesti gandurile. Rolul lui Carney pe care-l joaca in Biloxi este cu siguranta unul dintre cele mai dificile roluri din piesa, pentru ca este un rol de caracter, chiar daca varsta personajului este aceeasi cu varsta lui. Nu de mult l-am vazut intr-un spectacol la Teatrul de Comedie, Scrisoarea Pierduta, in care avea doar o figuratie speciala… de obicei actorii sunt frustrati cand joaca asemenea roluri. Nu este cazul lui Dan. Ceea ce te uimeste la el, este forta si personalitatea cu care imbraca orice haina. In seara aceea a rostit cele cateva replici stand in sala in mijlocul spectatorilor, la fel de serios si cu aceeasi credinta cu care ar fi rostit cred replicile lui Hamlet. Toate aceste calitati sunt dublate de o educatie solida care se simte in tot ce face si intreprinde. Este pacat ca actori ca Dan Radulescu sau Paul Ipate nu sunt angajati intr-un teatru de stat , singurele institutii subventionate care isi permit sa monteze spectacole in mod organizat. Actorii au nevoie de ritmicitate si de roluri importante cu care sa se confrunte si care sa le consolideze cariera. Sper ca in 2012 sa realizam un nou proiect impreuna,o piesa americana, in care Dan Radulescu este deja distribuit.”

Iarina Demian, regizor

doza de neprevazut e mult mai mare. Nu ai un traseu clar pe care sa-l urmezi. Sau ai un traseu, dar nu e atat de bine stabilit dinainte, trebuie sa te ghidezi foarte mult dupa public si dupa reactiile lor. Am vazut niste seri nemaipomenite din punctul asta de vedere, in care stand-up-erul avea o intuitie si un haz iesit din comun, dar dupa aia, tot pe el, l-am vazut intr-o seara cand, folosind in mare acelasi mecanism, n-a mers deloc, a fost huiduit de-a dreptul. Si mi-am dat seama ca riscul e mult mai mare, trebuie sa ai curaj mult sa faci asta.

Cum a fost primul spectacol in care ai jucat?

Eu in perioada liceului eram intr-o trupa de teatru pentru liceeni si primul-primul spectacol in care am jucat era un spectacol care nu avea foarte mare legatura cu mine, pentru ca eu abia intrasem in trupa aia, eram asa un fel de mezinul familiei si trebuia sa mananc o banana. Era o piesa in trei acte si avea pauza intre actul intai si actul 2 sau intre actul 2 si actul 3, nu mai stiu exact. Problema era ca actorii nu aveau timp sa se schimbe intre acte si trebuia creat un mic momentel in care ei sa aiba timp sa isi schimbe machiajul, costumele. Si atunci eu cu alti doi colegi de-ai mei intram imbracati in Mos Craciun si, pe scurt, trebuia sa mancam o banana. Adica eu o mancam si ei se uitau la mine, era o chestie de-asta. Si intr-adevar, am avut foarte mari emotii, adica daca ar fi sa compar, e una din serile in care am avut cele mai mari emotii, vreodata. Tin minte si acum ca imi povestesc unii prieteni ca se vedea cum tremura banana aia in mana mea, de la o distanta apreciabila.

Acum mai ai emotii?

Eu aveam foarte mari emotii si mai am si in continuare, dar nu mai sunt distructive pentru ca am tot incercat si incerc sa imi amintesc mereu inainte de spectacol motivul pentru care sunt acolo. Oamenii din sala sunt acolo pentru ca vor sa te vada, vor sa le placa spectacolul si vor sa te iubeasca pana la urma, asa ca nu trebuie sa iti fie frica de ei. Trebuie sa te bucure intalnirea cu oamenii din sala si sa ai emotii in sensul in care de abia sa astepti sa inceapa, eventual. Pentru ca, daca pierzi asta din vedere, uneori risti sa ai emotii din astea care sa te… termine psihic si sa iti fie frica de ce urmeaza. Ori nu cred ca e cazul. Daca vrei sa te faci actor se presupune ca iti place.

Dar de primul spectacol pe care l-ai vazut iti mai amintesti?

Sigur nu imi amintesc care era, pentru ca maica-mea ne ducea de mici la teatru, asa ca n-as putea sa spun care a fost primul, chiar nu-mi mai amintesc. Dar tin minte ca am comentat o data la un spectacol – era tot „O scrisoare pierduta” , se juca la National, mi se pare, cu Stefan Iordache in rolul lui Catavencu si George Ivascu era Tipatescu. Si era tot asa, o punere in scena din asta foarte moderna. Jucau tenis si in timp ce jucau ei meciul asta de tenis, Iordache, de fiecare data cand lovea mingea, scotea un sunet din asta specific, care mi s-a parut mie interesant la momentul ala si stiu ca am comentat ceva, l-am imitat sau… o chestie de-asta, oricum, total nepotrivita.

Am citit un alt interviu cu tine in care spuneai ca daca nu ai fi intrat din prima la Teatru, nu ai fi incercat si a doua oara. Ce altceva crezi ca ai fi facut acum?

Tatal meu a fost chirurg si el nu a insistat niciodata ca vreunul dintre noi – eu mai am un frate mai mare – n-a insistat niciodata ca noi sa dam la Medicina. Ba chiar dimpotriva, spunea mereu ca e o meserie grea, ca intri tarziu in paine. Dar cumva, am simtit ca daca vreunul dintre noi ar fi facut pasul asta, nu numai ca s-ar fi bucurat, dar s-ar fi simtit si mandru poate. Asa ca daca nu dadeam la Teatru, asta as fi facut. Dar concursul de imprejurari a facut in asa fel incat sa dau la Teatru.

Teatru cum ti-ai dat seama ca vrei sa faci?

Nu stiu cum e la altii, pentru ca aud multe povesti din astea – in ziua aia m-am hotarat sau atunci am stiut. La mine nu e atat de clar totul, adica… Am fost intr-adevar si intr-o trupa de teatru pentru liceeni, dar in perioada aia o faceam fiind aproape sigur ca n-o sa fac asta mai departe. Si dupa aia a venit clasa a XII-a, bacalaureatul… Nici nu as putea sa iti spun ca a existat un moment precis in care am stiut „gata, o sa dau la Teatru”. Lucrurile au decurs asa natural. Si dintr-una in alta am dat la Teatru, am si intrat, si nici nu m-am bucurat, parca a fost asa un drum pe care a trebuit sa il urmez. Nu stiu daca e credibil ce spun, dar chiar asa a fost. Cumva, nici nu mi-a placut niciodata sa ma bucur inainte, sa imi pun sperantele intr-un lucru neimplinit. Si atunci poate de asta suna asa povestea mea acum, pentru ca am preferat sa iau lucrurile asa cum au venit. Risti sa fii dezamagit de multe ori, altfel. N-a fost un vis pe care il aveam eu din copilarie, sa ma fac actor. S-a intamplat.

Cum a reactionat familia ta cand, spui tu, s-a intamplat?

Mi s-a pus o conditie, n-am putut sa dau la Teatru si cu asta basta. Mi-au zis ca, daca dau la Teatru, macar sa mai dau la inca o facultate. Si am dat la Teatru si la Comunicare si Relatii Publice, la Litere. M-a derutat foarte tare ca la Teatru am intrat in niciun caz printre primii, am intrat pe la mijloc, iar la Litere am intrat al treilea. As fi preferat sa fie invers. Era o proba de limba germana acolo si nu multa lume stia germana. Cred ca asta m-a tras mult in fata. Dar dupa ce am inceput facultatea mi-am dat seama ca n-am timp fizic sa le fac pe amandoua, nu faceam fata. Si am renuntat la Litere pana la urma, dupa ce un an le-am facut in paralel.

• „Adrian Pintea iti dadea incredere in tine din doua vorbe”

L-ai avut profesor pe Adrian Pintea si mi-ai povestit ca ati avut o relatie speciala.

Am intrat la clasa la Adrian Pintea, dar, din pacate, n-am apucat sa terminam facultatea impreuna pentru ca noi am terminat in 2008, iar el a murit in 2007. Ultimul an, al patrulea, l-am facut cu Mihai Constantin, care a avut grija de noi si s-a asigurat ca avem un spectacol de licenta cu care sa ne putem prezenta oriunde. Intr-adevar am avut o relatie foarte speciala pentru ca el avea talentul asta extraordinar de a iti da incredere in tine din

Cred ca oamenii au o perceptie gresita despre ce inseamna teatrul sau… teatrul e o chestie plicticoasa in care ala sta si vorbeste si eu ma uit la ceas. Teatrul nu e un loc sumbru si trist, cu pacla. Asta e o prejudecata la care chiar ar fi bine sa renunte lumea, pentru ca e pacat. E pacat pentru ei, in primul rand. Si cred ca teatrul din ziua de azi are cate ceva de oferit pentru toate categoriile de oameni.”

Dan Radulescu, actor

doua vorbe si chiar si atunci cand te critica n-o facea intr-un mod distructiv, nu strica nimic in tine, nu iti lua din impulsul creator. Avea darul asta extraordinar, pe care nu l-am intalnit la multa lume, de a te dezinhiba si de a… noi asteptam cursurile cu el ca sa ii aratam, voiam sa le facem. Ca in general, toata lumea era… aoleu, avem ore, avem curs, iar cu ala… Ori aicea era o chestie de… te bucurai si insemna ceva pentru tine cand el te lauda sau aprecia ceva la tine. Era important sa te placa Pintea. Domnul Zamfirescu ne-a fost profesor de an si ne-a spus ca asta e lectia suprema pe care ne-a putut-o da: ca totul se termina si ca neprevazutul e mai mare decat iti poti inchipui vreodata, dar nu stiu ce sa spun, mie totusi mi se pare cam devreme in cazul lui.

Si tot lui ii datorez si intrarea mea in Teatrul de Comedie, pentru ca el a facut un musical cu noi – „Jesus Christ superstar” – pe care isi dorea foarte mult sa il faca, iar noi l-am jucat la sfarsitul anului 2, la ArCub. Si a venit multa lume sa-l vada, a fost un mare succes pe vremea aia, iar sala era mereu arhiplina. Tin minte ca la ultimul spectacol au trebuit evacuati niste oameni din sala, din cauza ca balconul era prea neincapator. Si acolo m-a vazut doamna Iarina Demian si asa am inceput sa repetam impreuna pentru Biloxi Blues, cu care am facut dupa aceea tot drumul asta impreuna, sunt deja atatia ani de cand il jucam.

Mi-ai povestit ca ai facut si film – mai putin decat teatru, ca iti place…

Am facut mai putin decat teatru pentru ca, cumva, lucrurile asa sunt construite in evolutia tinerilor actori si studenti, ca faci mult teatru, si in facultate, dar pregatirea pe partea de film e mai inconsistenta. Poate tine si de faptul ca filmul e mai costisitor si ca in Romania nu se face atat de mult film ca in alte locuri. Dar ma bucur ca vara asta am putut filma cu domnul Nae Caranfil in „Closer to the Moon”, care mi-a placut foarte mult si pe care abia astept sa il vad, dar o sa mai dureze un pic, cam un an pana apare. Si in general in Romania se fac putine filme sau, daca se fac mai multe sunt productii americane pe care strainii le fac aici dintr-un singur motiv – din considerente financiare. Ei vin aici pentru ca e mai ieftin si atunci, in rolurile principale sunt actori straini, iar romanii fac rolurile astea pentru care nu are sens sa aduci un om din strainatate si pentru care e mai ieftin sa angajezi un actor roman, pentru ca oricum, ponderea rolului in economia filmului e foarte mica. Si-atunci, sigur ca si eu am facut cateva, dar nu poti neaparat sa te mandresti si sa pui pe CV ca am filmat o zi intr-un film cu Van Damme si ma vad cat ma vad. Dar bineinteles ca si din astea ai de invatat.

Eu eram anul I si tocmai incepuse vacanta de vara cand am primit un telefon de la Castel Film, unde tocmai imi facusem fisa, s-a prezentat baiatul care m-a sunat, de acolo, si m-a intrebat daca as vrea sa vin la o proba pentru un film cu Van Damme. Eu nu prea stiam cum merge treaba, abia imi facusem fisa, eram si sceptic, nu credeam ca ma suna atat de repede, eram convins ca e un coleg de al meu – pe Andrei Runcanu il banuiam. Eram convins ca Andrei ma suna si ca face el o gluma si am zis „Da, intr-un film cu Van Damme?”. El a zis „da”. „Si vreti sa joc eu, nu?”. „Da, am vrea sa veniti la proba in cazul in care…”. Si am adoptat o atitudine de-asta, am zis „Bine, uite ma incalt acuma si vin daca vrei, nu-i nicio problema.” Moment in care omul asta a ramas interzis, ca el facea asta de multi ani si stia despre ce vorbeste, spre deosebire de mine, si mi-a spus „Domnul Radulescu, daca aveti impresia ca e o gluma o lasam la nivel de gluma, dar…”. Si-atunci mi-am dat seama, adica am intrezarit posibilitatea ca asta sa nu fie o gluma si chiar sa fie pe bune si mi-am cerut scuze, am zis „Domne, imi pare rau, credeam ca-i Andrei”, ala habar n-avea cine-i Andrei… Si m-am dus la proba si-am si luat proba. Oricum, cand am intrat acolo eram asa, un fel de vedeta, adica „Tu esti…”. „Da, eu sunt”. „Tu esti Toma necredinciosul”. Si-am dat proba si chiar primul film pe care l-am facut vreodata l-am facut atunci, la 18 ani, cu Van Damme. Adica m-am si intalnit cu el, am facut o secventa impreuna. Si atunci mi-am dat seama ca nu stii niciodata la ce sa te astepti.

Marele rol in film inca nu a venit. In ce te-ai vedea? Sau visezi la ceva?

Am o mica frustrare legata de faptul ca cu totii imbatranim si daca o sa ajung la 30 de ani fara sa fac un rol din asta de pusti sau de tanar, probabil ca nici n-o sa-l mai fac vreodata. In teatru mai e cum mai e, dar la film sunt niste perioade ale vietii tale care daca nu se sincronizeaza cu proiectele pe care le faci… La film e un pic mai important cum arati si ce varsta ai in realitate.

• „Sunt un spectator oribil”

Unde pui tu granita intre ok si compromis in cariera? Te-am vazut in cateva reclame, foarte reusite de altfel. Ce nu ai face?

Cred ca nu as face evenimente din astea, la nunti, la botezuri. Dar nu judec pe nimeni, e atat de greu sa iti castigi existenta incat habar n-am, cine stie la ce o sa ajung si eu. Dar daca ma intrebi acum, in 2011, nu cred ca as face chestii din astea – sa merg sa spun bancuri sau sa fac sketch-uri la private events. Sau vrajitoare, ursitoare. Dar am fost o data agresat – ma rog, e mult spus – de cineva pe Lipscani, care m-a vazut intr-o reclama care nu i-a placut lui deloc, l-a scos din sarite. Si a avut o reactie destul de violenta, nu fizic, dar o pornire agresiva. Dar e un lucru pe care oamenii trebuie sa il inteleaga – sunt lucruri pe care le faci pentru ca te reprezinta si sunt lucruri care intra in meserie si in felul de a-ti castiga existenta.

Te schimba o meserie ca a ta? Sau ramai cu picioarele pe pamant?

Cred ca e destul de important sa nu te schimbe in sensul ala in care pierzi contactul cu realitatea, pentru ca tentatia e destul de mare sa te imbeti usor cu succesul trecator pe care il poti avea. Daca e un sens in care cred ca nu trebuie sa te schimbe este acela in care trebuie sa ramai mereu cinstit si corect cu tine insuti, sa nu te minti singur. Sa ii asculti si pe cei care te lauda dar sa ii asculti si pe cei care au ceva sa iti reproseze, ca poate au dreptate in egala masura. Mie imi place mai mult teatrul, sau oricum fac mai mult teatru, si in zona asta nu prea se practica vedetismul. Dar m-a schimbat in alt sens, in care mi s-au modificat un pic interesele si cred ca m-a schimbat in bine. Oricum, eu sunt un spectator foarte prost. Multi care au dat la Teatru spun „eu mergeam la teatru cand eram mic, imi placea foarte mult sa ma uit, imi doream foarte mult sa fiu acolo pe scena cu ei”. La mine n-a functionat chiar asa, adica mergeam si eu la teatru, dar nu asta a fost principalul motiv pentru care m-am decis sa incerc si eu. Eu si acum, daca vad o piesa care imi place si care ma amuza, daca toata lumea rade in jurul meu, eu nu rad… sunt un spectator oribil. Dar in acelasi timp, inauntrul meu ma bucur de piesa, dar nu sunt genul care traieste din sala odata cu ei. N-am capacitatea asta, nu stiu de ce tine. Si in piese in care joc eu, daca as putea fi si in sala sa ma vad nu stiu cat de incantat as fi. Chiar daca de pe scena imi place.

Autografe ti s-a intamplat sa dai?

Da, mi s-a intamplat de cateva ori. A fost o perioada in care am facut un serial care se numea „Cu un pas inainte”, se dadea la Pro Tv, si atunci am simtit ce inseamna expunerea asta la televizor. De unde jucasem destul de mult si pana atunci, dar niciodata nu mi s-a intamplat genul asta de intalnire, imediat, dupa o luna de difuzare, m-au oprit niste oameni pe strada, dintre care cel mai memorabil a fost un cersetor de la McDonald’s Buzesti. Stiu ca am fost seara cu masina, sa imi iau o inghetata, si m-a oprit la geam si m-a intrebat ce se mai intampla in serial.

Ce le-ai spune oamenilor care nu au mers niciodata la teatru? Sunt foarte multi.

Pot sa le spun urmatorul lucru: ca si eu am intalnit pe parcursul vietii diversi oameni care nu mai fusesera niciodata la teatru si care au venit numai pentru ca erau prieteni cu mine si le-am zis eu „hai vino o data, ca daca nu iti place poti sa si pleci la pauza, nu se supara nimeni”. Iar ei au fost foarte surprinsi sa vada ca e complet altceva decat se asteptau ei, decat isi imaginau ei. Asa ca poate sfatul meu ar putea sa sune asa: veniti o data, ca sa va dati seama despre ce e vorba, si daca nu va place nu va obliga nimeni sa veniti si a doua oara. Pentru ca oamenii cred ca au o perceptie gresita despre ce inseamna teatrul sau… teatrul e o chestie plicticoasa in care ala sta si vorbeste si eu ma uit la ceas. Alta prejudecata care exista e ca teatrul e un loc unde oamenii sunt seriosi. E adevarat ca e bine sa fii linistit la teatru si sa nu faci zgomot. Dar asta e cam sigura restrictie pe care o ai acolo. In rest, ai voie sa te simti bine, ai voie sa razi, actorilor si regizorilor le place cand lumea rade si e cazul sa se rada. Nu e un loc sumbru si trist, cu pacla. Asta e o prejudecata la care chiar ar fi bine sa renunte lumea pentru ca e pacat. E pacat pentru ei, in primul rand. Si cred ca teatrul din ziua de azi are cate ceva de oferit pentru toate categoriile de oameni.

La final ne spui ceva despre timpul tau liber?

Mi-am propus sa merg la alergat in mod regulat si nu reusesc sa fac asta si mereu imi pare rau, pentru ca cred ca e foarte important pentru un actor sa fie cat mai fit, cat mai in forma, dar e greu. Daca pleci intr-o deplasare doua zile, daca ai sarit o sedinta, dupa aia totul se amana. Asta incerc sa fac in timpul liber, sa am grija de sanatatea mea, incerc sa vad cat mai multe filme, pentru ca si la filme lista se aduna si intra intr-un teanc unde nu le mai vezi, imi tot propun sa citesc lucruri si niciodata nu reusuesc sa citesc cat as vrea. Deci timpul meu liber e o alergatura intre toate lucrurile astea si din pacate niciodata nu ajung sa fac nimic ca lumea, de care sa fiu multumit. Si mi-ar placea foarte mult sa merg in vacanta in Thailanda, dar asta incerc sa fac de multa vreme si nu cred ca o sa reusesc prea curand. Asta am spus-o ca pe un vis care poate va prinde contur intr-o zi.