INTERVIU VIDEO Omul care o primește pe Angela Merkel în România spune că doborârea guvernului și destrămarea coaliției au fost „o frivolitate” / Avertismentul său

Fostul cancelar al Germaniei își va prezenta „Libertate. Amintiri 1954–2021”, cartea scrisă împreună cu fosta sa consilieră Beate Baumann şi publicată în 2024. Volumul a fost tradus de Cora Radulian la editura Litera. 

Lansarea de la Ateneul Român va avea forma unui dialog cu Emil Hurezeanu, ambasadorul României la Berlin între 2015 și 2021, ultimii șase ani în care Merkel a condus Germania.

Emil Hurezeanu vorbeşte, într-un interviu pentru publicul HotNews, despre moștenirea Angelei Merkel și despre una dintre marile contradicţii ale politicii sale: apropierea față de Rusia a lăsat Europa vulnerabilă. 

Pe de altă parte, gazul ieftin cumpărat atunci a contribuit, spune el, la prosperitatea unei Uniuni Europene care și-a permis să se extindă și să primească România.

„Suntem introvertiţi, concentraţi pe problemele noastre, nu mai suntem atât de conectaţi la lume”

HotNews: Domnule Emil Hurezeanu, dumneavoastră credeți că România înțelege cât de radical se schimbă Europa în jurul ei?
Emil Hurezeanu: E adevărat că pare destul de claustrată în propriile probleme, nu toate rezolvate, nici măcar în curs de rezolvare. E drept că, în general, suntem introvertiți, suntem concentrați pe problemele noastre. 

Când avem atât de multe probleme interne, nu mai suntem atât de conectați la lume pe cât am fi aspirat. Mai demult exista o aspirație mai curioasă, mai insistentă. Acum ne-am obișnuit. De când facem parte din UE şi din NATO, există și o mișcare de recentrare spre sine.

„Altfel am fi fost Bosnia, am fi fost Albania”

– În epoca post Merkel, în sondaje, AfD are în Germania 40% în anumite landuri și aproape 30% pe plan național, iar în România AUR este cotat tot cu 40%. Au ceva în comun alegătorul neamţ al AfD cu votantul AUR?
– Eu cred că există un fel de vase comunicante între țările Europei. Noi n-am avut criza migrației, ce-i drept, deși Austria ne-a refuzat intrarea în spaţiul Schengen în 2022, ca și cum am fi fost o sursă de migrație ilegală. 

A durat doi ani ca să convingem că nu doar că nu suntem o sursă de migrație sau de tranzitare a migrației ilegale. A fost în mod evident o eroare de analiză și o formă de neînțelegere a situației din România, pornind de la grijile politicienilor austrieci.

Ceea ce avem noi astăzi în România pornește de la o formă de nemulțumire față de Uniunea Europeană. Nu văd de ce. Așa cum arată astăzi România este un rezultat al încasării beneficiilor apartenenței ei la Uniunea Europeană. Altfel am fi fost Bosnia, am fi fost Albania. Vă rog să comparați. 

Ceea ce se întâmplă astăzi este o formă de oboseală a iluminismului, să zicem, jeffersonian, care aproape că nu mai are nevoie de motive și le inventează.

Americanii ar avea mai multe motive, să spună că ei au plătit armată, scuturi, cupole de protecţie în Europa, în timp ce europenii au prosperat, s-au îmbogățit și au avut, decenii la rând, un nivel de trai mai bun decât al nostru.

„Dacă nu ne revenim”

– Dar nu e şi o nemulţumire legitimă faţă de establishment-ul care i-a dezamăgit pe unii dintre românii?
– S-ar putea ca establishment-ul politic românesc să nu fi fost chiar jeffersonian. Dimpotrivă. S-au acumulat nemulţumirile legate de clasa politică. 

În ultimii ani, nu mai avem soluții la problemele mari care țin de inflație, de deficit, de întârzierile noastre, care ne plasează pe ultimile locuri într-o evoluție europeană.

Ar fi cazul ca situația din România să găsească o soluție. Ne-am comportat cred prea frivol abandonând un guvern de coaliție şi transformându-i pe partenerii de coaliție în principali vinovați. Apoi tărăgănând, temporizând fără explicații. Dacă nu ne revenim, vom avea o guvernare foarte diferită de ceea ce avem astăzi.

– Angela Merkel pare astăzi figura unei alte Europe parcă mai previzibilă, mai stabilă. A fost într-adevăr stabilitate sau doar amânarea problemelor pe care le vedem acum?
– Mă întreb dacă nu cumva aceste perioade în care problemele nu sunt acute, nu ne izbesc în față, sunt doar amânările, pregătirile. 

Angela Merkel este un personaj care face parte deja din Panteonul European. Își lansează cartea la București după ce a apărut în 30 de limbi. În puține orașe europene a fost lansată în prezența autoarei. 

În fiecare marţi, Angela Merkel merge la saună. Acolo era la prăbuşirea Zidului Berlinului

Ea a intrat în politică încă în 1990, proaspătă cercetătoare la un institut de chimie-fizică din fosta Germanie Democrată. Era la saună pe 9 noiembrie 1989, când a căzut Zidul Berlinului. O spune ea singură.

Nu toţi erau pe baricade. Îmi place această sinceritate care aici, în această imagine, este frapantă.

Ea mergea la saună în fiecare marţi. Istoria și-a dat întâlnire cu Republica Democrată Germană și cu viața ei într-o zi de marți, când era la saună. Cei care își rescriu biografiile, aproape inconștient vor să se conecteze la momentele importante. Ar fi putut spune că era pe Zidul Berlinului când a început să se prăbuşească.

Apoi, Angela Merkel a intrat repede în tăvălugul schimbării. Foarte repede a devenit ministru în guvernul Kohl, ministru pentru Afacerile Familiei și Tineret. Apoi a fost ministru pentru Mediul și Securitatea Reactoarelor Nucleare.

A fost președinta partidului cel mai important, Partidul Creștin-Democrat din Germania. După o criză de credibilitate a fostului cancelar Kohl, din 2005, a fost cancelarul Germaniei până în 2021. A fost o perioadă de calm? Nu cred. A fost o perioadă de amânare a crizelor cu aparențe de stabilitate.

Eroarea pe care Angela Merkel a făcut-o cu Putin

– Una dintre marile convingeri ale epocii Merkel a fost că Rusia poate fi ținută aproape prin comerț, prin energie, prin dialog. Asta a fost o eroare de apreciere a ceea ce înseamnă Vladimir Putin?
– Este o întrebare fundamentală și mai mult decât necesară, mai ales cu beneficiul retrospecţiei. La cum arată lucrurile acum, da, a fost o eroare. Sau a fost o limitare gravă a percepției pericolului pe care îl reprezintă Rusia.

Unii au suflat mereu și în iaurt – facem parte dintre ei. Alții, între care și polonezii, după 1990, au încercat o destindere cu adversarul istoric. Germania a practicat politici mai vechi ale social-democraților, în linia unei aşa-zise politici de deschidere față de est, până în 1990. Pentru că orice posibilitate de reunificare a Germaniei nu putea avea loc decât cu acordul Moscovei. Ceea ce s-a şi întâmplat.

Eram la Berlin pe 23 august 1994, când ultimul contingent de militari sovietici, câteva zeci de mii, părăseau Berlinul, însoțiți de făcliile militarilor germani, care păreau mai degrabă triști, în timp ce rușii erau veseli și senini. 

Se îndreptau spre garnizoanele lor, spre orașele lor în Federația Rusă, unde Germania le construise locuinţe, dându-le bani autorităților post-sovietice. A fost unul din prețurile reunificării.

Germania a crezut că, prin comerț, prin schimbări și destindere față de Uniunea Sovietică, de la care a primit gaz și în timpul Războiului Rece, dar și după 1990. Şi social-democraţii, și creștin-democrații au fost convinși că un acord cu Rusia trebuie să aibă loc. Au crezut că este posibilă o relație mai profundă cu Rusia şi că trebuie întreținute şi promovate schimburile comerciale. A funcționat în anii ’90 şi a funcționat mulți ani după venirea lui Putin la putere. A fost o strategie care a amânat conflicte, susţine Angela Merkel în cartea sa.

Altă teză e că a fost o neînţelegere a pericolului geopolitic real. Dar probabil că nici Putin n-a avut de la început o strategie a agresiunii. În definitiv, de abia în 2005, Putin a spus „Cea mai mare catastrofă a vieții mele este dispariţia Uniunii Sovietice”. Apoi, în 2007 la Conferința de Securitate de la München, Putin atacă public „lumea unipolară”, surprinzând sala în care era și doamna Merkel.

A fost un semnal în favoarea nu doar a nostalgiilor, ci și a pozițiilor de forță ale fostei Uniunii Sovietice, dar și în direcția unor poziții anti-occidentale. Sala a rămas mută.

În volum, Angela Merkel remarcă ironia: pentru ea, prăbuşirea URSS a fost momentul cel mai fericit din viaţă, care a transformat-o dintr-un cetăţean cobai al fostei RDG, într-un cetăţean liber al Germaniei reunificate şi al Europei.

Legătura dintre gazul rusesc şi aderarea României la UE

– Deşi are realizarea asta, un an mai târziu, în 2008, îl întâlneşte din nou pe Putin la Bucureşti, la summitul NATO, şi se opune ca Ucraina şi Georgia să facă parte din NATO. Cum vă explicaţi acum acel moment?
– Exista atunci intenția Statelor Unite, secondată de Marea Britanie, de a acorda un așa-zis MAP, Membership Action Plan, adică un statut preliminar de posibilă apartenență la NATO, Ucrainei și Georgiei. Acest statut n-a fost acordat la summit-ul de la București, pentru că Germania Angelei Merkel și Franța lui Nicolas Sarkozy s-au opus.

Ştim cu toții ce s-a întâmplat după aceea: în august 2008, la numai câteva luni după summit-ul de la București, Georgia a fost invadată în Abhazia și Oseția de Sud de către trupele ruse. 

Apoi au început marile dificultăți în relaţia dintre Moscova și Kiev, care au dus la Revoluția de catifea de la Kiev și, în cele din urmă, la ocuparea Peninsulei Crimeea în 2014 și la începerea războiului din Ucraina, în februarie 2022.

Există teza foarte plauzibilă, legitimă, care susține că, dacă ar fi primit acest statut de MAP la summit-ul de la București, Rusia n-ar fi îndrăznit sau ar fi ezitat să atace Georgia și ar fi avut altă atitudine față de Ucraina. Doamna Merkel susține că acest statut n-ar fi asigurat o acoperire de securitate în cazul Ucrainei și Georgiei, potrivit articolului 5 din Tratatul NATO. N-ar fi fost și o garanție de securitate, ar fi fost doar un început. 

În definitiv, s-a mai întâmplat ceva și după 2008, care mi se pare mai interesant și mai greu de explicat de către doamna Merkel. Bazele North Stream 1 au fost puse în timpul Cancelariei lui Gerhard Schröder, dar inaugurarea s-a făcut în prezenţa doamnei Merkel. Iar North Stream 2, a doua conductă de gaz care vine dinspre Siberia în Germania, a fost o legătură economică aproape ostilă lumii libere, rapid condamnată și de Statele Unite, şi de Polonia, şi de Ucraina.

Am auzit şi argumentul că, datorită faptului că Germania a prelungit această relație comercială față de Rusia, cumpărând gaz ieftin, economiile occidentale s-au putut dezvolta şi au devenit principalele state donatoare în UE. Atenție!, gazul ieftin cumpărat de Germania a ajuns și în Olanda, și în Franța. Şi, continuă argumentul, pe această bază a avut și extinderea Uniunii Europene în 2007. Pentru că existau bani. Şi exista o marjă de posibilități economice şi de securitate noi. Şi la asta trebuie să ne gândim.

„Trump devine tot mai cald cu lideri autocraţi”

– Credeţi că Europa și-a permis să creadă că e o putere economică fără să fie o putere militară, pentru că America ar garanta securitatea? Cum funcționează acum acest aranjament?
– E trist, aproape că e dramatic ce ni se întâmplă tuturor, chiar dacă ne surprinde din cele ce mai puțin. Primele semne au venit încă de la începutul primului mandat Trump, în 2017, atunci când el a cerut deja mărirea bugetului de apărare al țărilor membre în NATO la 2%. 

S-a putut vedea încă chiar de pe vremea administrației Obama, care a declarat asta în strategia națională de apărare, că aşa-zisul pivot de securitate strategică externă ale Statelor Unite este în Marea Chinei de Sud-Est, China devenind principalul adversar. 

Se putea citi, printre rânduri, o marginalizare a Rusiei pe harta pericolelor. Obama spune la un moment dat că Rusia a devenit o putere regională.

În orice caz, astăzi, asistăm la o decuplare a Europei de Statele Unite. În editorialele marilor ziare, se observă o apropiere personală și chiar bazată pe un fel de admirație a președintelui Statele Unite față de lideri autocraţi cum ar fi Putin, liderul Coreei de Nord sau liderul Turciei. 

În aceste relaţii, Trump devine mai efuziv și mai cald. Asta faţă de relațiile cu liderii occidentali pe care, periodic, frecvent, îi critică. E cazul președintelui Macron, e al cancelarului Mertz, al fostului premier britanic Starmer, cu premiera Meloni. Îi ia pe rând.

„Nu ne mai întoarcem la generozitatea americană”

– Pentagonul revizuiește postura militară americană din Europa şi se gândeşte la accesul la bazele americane, la contribuția aliaților. Problema este doar Trump sau SUA şi-a schimbat atitudinea în legătură cu Europa?
– Se discută postura, adică statutul prezenței americane în Europa. Ceea ce știm este că se pot disloca contingente din Germania. Nu știm dacă vor ajunge în Polonia. S-au dizlocat deja militari americani din România. 

Secretarul adjunct al Apărării din SUA, Elbridge Colby, după prima întâlnire de acum câteva săptămâni cu generalul Gheorghiță Vlad și cu Marius Lazurca, a spus că apreciază atitudinea proactivă a României. Nu prea știm încă ce înseamnă asta.

Cred că relaţia nu se mai poate întoarce la ce-a fost. Nu ne mai întoarcem la generozitatea americană care a creat sistemul de alianțe din prezent: NATO, FMI, ONU, chiar UE este o creație indirectă a Statelor Unite. Nu vreau să-l citez acum din nou pe Marx, care spunea că prima oară istoria se repetă sub formă de dramă, apoi sub formă de farsă. 

Strategia de Apărare a Statelor Unite, sub Donald Trump, în noiembrie anul trecut și în primăvara acestui an, este în mod evident anti liberală în sensul clasic est-european. Sunt încurajate miscările suveraniste chiar și în această strategie de principii geopolitice. E o polarizare a ideologiilor americane.

Este o stare de disoluție și de necunoscut, care vine din mai multe direcții. Şi din interiorul societății americane, foarte schimbată, și din interiorul progresului aproape amenințător al tehnologiei de vârf, care vine tot dinspre SUA. 

Salturile cuantice ale Inteligenței Artificiale se pot transforma într-un substitut misterios și tulburător al omului, în general, nu numai al esticului sau al vesticului. Problema aici e că tehnologii americani sunt anti democrați. Sunt împotriva democrației liberale. 

Cum a renăscut extrema dreaptă în Europa

– Şi în Europa există o ascensiune a liderilor anti democraţi. Aceasta e o consecinţă a schimbărilor din SUA sau a propriilor crize europene, precum cea economică, criza migranţilor sau războiul din Ucraina?
– Primele manifestări ale populismului anti-european și anti-occidental au început după marea criză financiară din 2008-2009, continuată cu criza Greciei din 2010. Spre marele ei merit, Angela Merkel a susţinut atunci rămânerea Greciei în zona euro, cu sacrificiile cunoscute.

La primele alegeri din Germania de după crizele respective, AfD a apărut cu un obiectiv evident împotriva monedei comune euro. A avut un scor sub 5% și n-a intrat în Bundestag. După criza refugiaților din 2015-2016, au intrat însă în Bundestag și chiar în guvernele unor landuri.

Dar Angela Merkel are dreptate să ne reamintească faptul că, în ciuda acestor crize și în ciuda apariţiei extremismului, când adversarii ei se multiplică și devin mai puternici, ea este realeasă în 2017! N-a fost niciodată înfrântă prin alegeri.

Povestea migranților ilegali a fost un alibi dacă n-a fost cauza. Un alibi constant pentru extrema dreaptă, pentru dreapta populistă și antieuropeană, nu numai în Germania, ci şi în România.