INTERVIU VIDEO Un profesor de la Universitatea Babeș-Bolyai arată cum învățământul românesc produce egoiști: „De pe băncile şcolilor vin indivizi pregătiţi să fie lupi într-o societate de lupi”

– Şi există o tehnică de rezistenţă?
– Dacă vom vrea să refacem ţesutul social, va trebui să ne inventăm pasiuni bune.

Elevii noștri nu sunt învățați să lucreze în echipă

„Din clasa I până în clasa a XII-a, efortul în comun al elevilor este foarte rar răsplătit”

– Ce înseamnă asta?
– Vă dau un exemplu. Atenția poate fi de două feluri: atenția la telefonul meu și atenția la cel de lângă mine. Atenția este o formă de alegere. Aleg să mă uit la dumneavoastră și nu sunt atent la ce se întâmplă în dreapta sau în stânga mea. Noi trebuie să putem crea acele forme de atenţie îndreptate către cei de lângă noi.

Pentru asta nu e nevoie de filosofii complexe. Dar nu le-am văzut în politicile publice decât în forma populismului şi a manipulării.

Or, noi trebuie să ne reconstruim unii cu alţii şi să avem încredere unii în alţii. Suntem o societate profund neîncrezătoare. Plecăm de la prezumţia de vinovăţie şi în relaţiile dintre noi, şi în relaţie cu statul.

Un singur exemplu: din clasa I până în clasa a XII-a, efortul în comun al elevilor este foarte, foarte rar răsplătit.

În cea mai mare a timpului, notele sunt obţinute din munca individuală a elevului. Nu-i solicită nimeni cooperare, solidaritate, să împărtăşească idei, să dezbată, să vadă că munca în colectiv e superioară celei individuale.

Aşa că de pe băncile şcolilor şi din facultăţi vin indivizi pregătiţi să fie lupi într-o societate de lupi. Alimentăm în permanenţă ţesutul social cu egoişti şi cu oameni panicaţi de propria lor viaţă.

„Mircea Miclea spunea că noi avem nevoie de adevăruri elementare ca să putem ieși din casă”

-Domnule profesor Ciprian Mihali, mulți oameni au senzația că funcţionăm ca o lume aşa, fiecare, cu adevărurile noastre. Cum vi se pare dvs, ca fost diplomat, ca profesor?
-Profesorul Mircea Miclea spunea că noi avem nevoie de adevăruri elementare ca să putem ieși din casă. Așa cum omul primitiv avea nevoie de niște adevăruri elementare ca să poată ieși din peșteră – de exemplu, să ştie că bizonul atacă și omoară.  Dar, pe lângă aceste adevăruri elementare, noi avem nevoie mai mult de atașament, decât de adevăr.

Adică suntem dispuși să renunțăm la unele dintre adevărurile generale larg împărtășite de dragul de a fi alături de ceilalți, de a nu fi singuri.

Există şi o oboseală, dată de bombardamentul informațional și tehnologic al ultimelor decenii. În fiecare epocă, cel puțin în lumea modernă, a existat o perioadă de brutalizare a certitudinilor noastre.

„Cedăm adevărul în schimbul unui ataşament emoţional”

Oamenii se temeau să urce în tren atunci când a fost inventat, de teamă să nu se descompună din cauza vitezei. Credeau că electricitatea ne fură sufletele şi așa mai departe. Există într-adevăr o reacție defensivă, o reacție de apărare la acest bombardament informațional haotic.

Aşa că ne e mai uşor să alegem precum vecinul sau precum prietenul. Intrăm într-un soi de comunităţi emoţionale, pentru că ne interesează foarte mult să fin aprobaţi, să facem parte din ceva. Cedăm adevărul în schimbul unui ataşament emoţional, iar asta are consecinţe sociale.

„Adevărul e nespectaculos”

-Dacă mâine ar avea loc alegeri în România, credeți că ar câștiga cel care spune adevărul sau cel care spune povestea cea mai convingătoare?
-Așa cum am văzut în ultimii ani, sunt șanse mari ca alegerile să fie câștigate de cei care stârnesc cele mai intense emoții și de cei care, așadar, spun cea mai frumoasă poveste. Pentru că povestea nu este doar o narațiune, ci și o stare emoțională.

Într-o poveste nu contează adevărul, ci capacitatea noastră de atașament la această poveste. Faptul de a ne lăsa scufundați în această poveste, de a ne lăsa purtați de intriga ei.

Adevărul are picioare scurte, aș zice, ca să contrazic puțin proverbul clasic. Pentru că el trebuie să fie lucid, trebuie să fie asumat, critic, uneori e nespectaculos. Şi, de cele mai multe ori, oamenii preferă propriul adevăr, oricare ar fi el, în locul unui adevăr împărtășit cu ceilalți. 

Rolul jucat de „numărul de distribuiri” în a întipări teoria conspirației

– În volumul „Curajul de a spune nu”, apărut la editura Trei, numiţi asta „noul regim al adevărul”. Ne puteţi explica?
– Numesc „noul regim al adevărului” în carte, inspirat de autori mai celebri decât mine, această configurație care a ajuns să modifice condițiile în care se produce, se spune și se împărtășește adevărul. Adică, este vorba de modul în care noi ne raportăm la fapte, ne raportăm unii la ceilalți și înțelegem să comunicăm această relație pe care o avem cu căutarea adevărului, cu explorările pe care le facem sau cu impresiile pe care ni le lasă ceilalți.

Mă gândesc la producerea de adevăr în rețea. Pentru că noi trăim în rețea. Nu e vorba numai de rețelele digitale, ci de orice fel de rețele: rețele de socializare, economice, simbolice, de producție, de comunicare. Noi suntem prinși în toate aceste fluxuri și fiecare dintre noi le intensifică, le transmite mai departe. 

De aceea, cred că acest adevăr nu este doar o producție media, doar o producţie a reţelelor digitale ori doar o producţie a politicii. Ci trece prin fiecare din aceste instanțe, se modifică şi se transmite mai departe. Pentru că forța adevărului e dată de frecvența și intensitatea cu care este repetată. 

Ați văzut procentele acelea uluitoare ale conspirațiilor! Ele nu vin din forța argumentului științific, fie că e o teorie antivaccin sau că e vorba de apa de la Vidraru, ci vin din numărul de distribuiri. 

Despre Octavian Goga, așa cum nu am fost învățați

– Genul ăsta de informații este răspândit în diverse forme peste tot în societate și mai ales în politică. Dumneavoastră credeţi că poate exista şi un numitor comun sau fiecare tabără are adevărul său, are propria realitate? 
– Atunci când scria despre adevăr și minciună în politică, Hannah Arendt spunea că, în lumea modernă, criza adevărului e dată nu de criza științei – pentru că adevărurile științei, de bine, de rău, rămân împărtășite. Ea spune o societate e ţinută împreună de capacitatea noastră de a împărtăşi „adevăruri de fapt” – aşa le şi numeşte.

„Adevărurile de fapt” sunt cele asupra cărora ne punem de acord ca societate, ca să mergem înainte. Ce păstrăm din trecut, ce tezaurizăm, depozităm. Acestea se transmit în sistemul de educație şi sunt preluate de la o generație la cealaltă. Or, una dintre primele mari fisuri, în acest caz, e faptul că avem tot mai multe dezacorduri în privința „adevărurilor de fapt” trecute. 

Vă dau un exemplu: dacă Zelea Codreanu sau Octavian Goga au fost fasciști sau naziști. Pentru mulţi ani, sistemul de educaţie l-a arătat pe Octavian Goga drept un mare poet român, iubit de toată lumea pentru poeziile lui frumoase.

Adevărul care a fost ascuns despre el e că a fost un pronazist fervent, că a avut niște luări de poziție antisemite, radicale, de o violență extremă. Or, pentru că această minciună comună ne-a însoţit atâta timp în istorie, nu suntem astăzi capabili s-o modificăm.

Noi, la Cluj, avem Biblioteca Judeţeană „Octavian Goga”. Şi, chiar dacă o reflexie publică ar arăta şi alte personalităţi care să merită să dea numele unei biblioteci judeţene, toată lumea zice: „Vai, vă atingeți de valorile noastre!”.

Despre Zelea Codreanu

Alt exemplu: Zelea Codreanu. Noi admitem că a fost un criminal, adeptul unei mișcări criminale care au ucis oameni şi care a executat oameni politici în stradă. Dar există astăzi o tendință care încearcă să ne zdruncine acest adevăr și să zică: „Nu, de fapt, a fost un erou”. Mă refer la declarațiile lui Călin Georgescu, de exemplu, potrivit cărora Codreanu a fost un erou şi-un sfânt.

În momentul în care avem mișcări politice, mișcări de comunicare care zdruncină adevărurile comune, noi nu avem puterea de a construi ceva pentru viitor. Astăzi, e fiecare cu adevărul lui, într-o abordare egoistă, afectivă, intensă. Iar asta nu face decât să fisureze societatea.

„Firmele vor fi dispuse să ne cumpere atenţia”

– Cine credeţi că trebuie să curatorieze acest spaţiu al ideilor?
– Avem cu toţii responsabilitatea educaţiei. Educația media trebuie să facă parte din educația copilului de îndată ce ajunge la școală. Nu mai este un lux pe care îl învățăm în liceu, la ora de consiliere pedagogică. Majoritatea zdrobitoare a vieții noastre se petrece deja în raport cu noile tehnologii, în raport cu rețele sociale. Noi am intrat, ca societate, masiv și nepregătiți în folosirea acestei tehnologii. 

Fiecare societate are modalitățile sale de a capta și de a disciplina atenția. În societatea peșterilor, oamenii erau atenţie la pericolul care vine din tufiș, din apă, din văzduh. În Evul Mediu, oamenii erau atenți la barbari, la popoarele migrante. Astăzi, educația, școala ar trebui să ne disciplineaze atenția. Contează însă să vedem cum ne putem educa pasiunile bune, şi nu pe cele rele.

Atenția noastră a devenit rară. De aceea există „antreprenoriat atenţional”

– Cine profită de vulnerabilităţile pe care le descrieţi?
– Atenția e o marfă foarte rară. În viitorul foarte apropiat, foarte multe firme vor fi dispuse să ne cumpere atenția. Noi avem o infinitate de bunuri materiale și digitale, dar avem o capacitate redusă de atenţie.

În acest context, profită cine se descurcă cel mai bine în acest tip de antreprenoriat atenţional. Influencerii, de pildă, sunt traficanţi de atenţie – ei stabilesc temele zilei, ei muta atenţia oamenilor. Şi, cel mai adesea, noi acceptăm acest regim de conformism.

Unde se întâlneşte un guru cu un algoritm

– Şi asta e mereu greşit? Nu putem alege să fim conformişti?
– Evident, devenim fiinţe sociale în urma un proces de disciplinare și de supunere. Noi învățăm toate formele supunerii de când suntem copii mici. Ni se spune cum să stăm, cum să vorbim, cum să mâncăm și așa mai departe. Asta face parte din integrarea noastră în ţesutul social. Şi nu e nimic rău în asta.

Problematică este acea formă de supunere voluntară care înseamnă renunțarea la orice gândire proprie, care înseamnă delegarea capacităților tale către cineva despre care crezi că gândește mai bine ca tine. Asta poate să fie un guru sau un algoritm.

Amândoi știu mai bine despre tine decât știi tu însuți. Unul îți spune că ești român perfect, că ești român adevărat, că trebuie să fii mândru. Algoritmul îți dă toate ofertele de filme, de mâncare, de călătorie, de mașină, de orice. 

Această supunere nu e menită să producă socializare. Ea nu consolidează țesutul social. Și eu văd consolidarea țesutului social prin capacitatea de dialog și de cooperare socială. Câte lucruri suntem capabili să facem împreună? Ce proiecte de viitor putem să avem unii cu alții? Noi, românii, în 2026, ce ne propunem pentru 2040 sau pentru 2050? 

Asta nu se face cu un guru și nu o face algoritmul pentru noi.