Între cel mai nefericit și cel mai fericit moment din viața mea stau 9 chirii, un contract de vânzare-cumpărare și o împăcare

Am fost un copil iubit, încurajat să aleagă, să creeze, să greșească, am avut o copilărie extrem de fericită, un tată intelectual și o mamă bună, ca într-o ficțiune plină de exagerări și niscaiva sirop. Cărțile, tablourile și faptul că ne mutaserăm numai trei etaje mai sus, în același bloc, au fost liantul celor două locuințe pe care le-am numit acasă. La 1 aveam uși crem, iar pe geamul cu model floral al ușii de la baie stătea clasicul băiețel care face pipi la oliță. Jaluzelele, niște fâșii subțiri din lemn prinse cu fire de ață colorate se trăgeau în sus – nu ca la 4, unde puseserăm verticale, ultimul răcnet pe-atunci. Cele 41 de plușuri ocupau dulapul recamierului acoperit de plapuma roșie satinată, inconfundabilă dacă te-ai născut înainte de ’90. Cele 5 biblioteci, câte una în fiecare cameră și două pe balcon, găzduiau sute de cărți. 

Când ne-am mutat la 4, schimbarea a fost lină. Cărțile, tablourile și jucăriile rămăseseră la locul lor. Solemne și vechi, îmi ofereau sentimentul unui acasă existent de când lumea – doar m-a așteptat să apar și să stăpânesc acel tărâm de pace și bucurie, unde știam că mă pot întoarce oricând. 

Iar dacă biroul reprezenta pentru mulți doar un loc de scris temele, pentru mine era poate mai important decât tot ce am avut când eram mică; seiful meu. Din lemn masiv, neobișnuit de lung, cu câte două sertare în ambele părți – ascunzătorile care m-au învățat senzația de siguranță. Păcat că, mai târziu, a trebuit să o găsesc în sertarele cu cheie din clădirile de birouri. Pentru că, de 17 ani, nu am mai pășit acasă. 

Poate de-asta m-a durut atât de tare când am aflat că apartamentul în care se mutase tata la vreun an după moartea mamei nu fusese cumpărat, ci închiriat. Pierdusem liniștea, așa cum o percepeam. Dispariția mamei a adus instabilitate și m-a transformat într-o nomadă, cu rădăcinile mereu pe drumuri. Din cei 17 ani de-acasă, cu parfumul ei impregnat în pereți, în coperțile cărților, în bibliotecile masive, cu urme albe în semicercuri lăsate ici-colo de câte o cană cu ceai fierbinte scurs, nu-mi mai rămăsese nimic. 

Vestea m-a găsit în prima mea chirie de studentă, în Crângași, locul din care îmi imaginam că am unde pleca dacă cine știe ce se întâmplă. De atunci, am schimbat 9 chirii. Și nici că mi-a mai păsat cum arătau casele prin care m-am perindat.

După șocul inițial, credeam că am trecut peste; îmi așterneam bine, profesional îmi mergea strună, altfel nici nu concepeam – pentru că n-ar fi avut cine să mă salveze. Tata a murit la opt ani după mama, dar oricum n-am mai avut ce lua de prin locurile unde și-a găsit sfârșitul: de mult timp pierdusem contactul cu acasă. 

Citește continuarea pe platforma editorială UNFINISHED LOVE STORIES.

Acest text face parte din proiectul UNFINISHED LOVE STORIES – o platformă editorială ce publică povești reale despre iubire în sens larg. În fiecare duminică dimineață, vei putea citi pe Hotnews.ro și pe unfinishedlove.ro o nouă poveste ce dă iubirii o nouă valență. Dacă ai și tu o întâmplare adevărată, unică și imperfectă, care explorează universul relațiilor contemporane, trimite-o către echipa editorială.

Articol scris de Emilia Toma

Parteneriat media