Intre rigoare profesionala si acuzatii fantasmagorice
Am învățat în ultimii ani să nu mai mă mir de nimic. Cel mai recent exemplu care arată că nu trebuie să mă mir de nimic este chiar mult discutata Lege de dare în plată; pusă pe tapet pentru a salva, chipurile, 800 mii de români înrobiți de creditele la bănci, vedem că doar vreo 4000 au cerut până acum aplicarea legii, iar între aceștia sunt doar vreo câteva sute cu probleme reale de plată; în schimb, sunt cu mult mai numeroși cei care ar putea să-și plătească datoriile, dar nu mai au chef. Deci este dat peste cap tot codul civil, se pune sub semnul întrebării însăși aderența țării noastre la principii de drept statuate cu mii de ani în urma, este declanșat riscul ca băncile străine să reclame internațional cazul și să primească despăgubiri uriașe de la statul român – totul, pentru a ajuta câteva sute de sărmani să nu mai fie urmăriți de bănci? Nu le crapă obrazul înverșunaților promotori ai legii pentru prăpastia între minciunile pe care le susțineau ei și realitatea de nezdruncinat a faptelor ?
Se pare că nu. Iar unul dintre înfocații promotori ai acestei legi se trezește acum să orchestreze una dintre cele mai incredibile initiațive publice : plângerea penală adresată DNA în legatură cu… ei bine, am citit plângerea, dar nu am reușit de fapt să aflu nici care ar fi faptele penale incriminate, nici cine exact sunt vinovații și cu atât mai puțin care or fi legile care au fost încălcate. Stupoarea pe care mi-o genereaza acest document este maximă.
Dacă am reușit să înțeleg textul, sunt incriminate acorduri de credit dintre autoritățile din România și Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială și Comisia Europeană încheiate în urmă cu fix 7 ani ! Dar vașnicii apăratori ai legalității și ai echilibrelor macroeconomice care semnează plângerea penală ce au păzit până acum ? Toate acordurile, inclusiv sumele împrumutate, datele de tragere, condiționalitățile atașate – totul a fost aprobat de Parlamentul României și publicat la momentul deciziilor respective. Dacă era ceva de criticat sau de obiectat – acest lucru trebuia să se întâmple atunci, nu după ce împrumuturile respective au și fost rambursate. Dacă te trezești din somn după 7 ani și te apuci să depui plângeri penale înseamnă că de fapt cauți nod în papură sau vrei să îți faci reclamă gratis, doar doar s-or mai găsi niște amărâți pe care să îi jupoi de bani fără scrupule.
Simt nevoia să insist puțin asupra subiectului. Există, desigur, domenii unde banca centrală are chiar obligația de a fi discretă. Intervențiile de pe piața valutară, nivelul considerat ca fiind de echilibru pentru cursul valutar sunt două dintre acestea. Dar multe alte informații sunt publice și au fost mereu publice. Astfel, toate acordurile cu Fondul Monetar Internațional au fost aprobate de Parlament și au fost mereu pe site-ul FMI, inclusiv scrisorile de intenție ale autorităților române, care detaliază exact politicile economice care vor fi urmate pe durata acordului. Chiar și rezultatele consultărilor anuale dintre Fond si țara noastră, în baza Articolului IV al Fondului, sunt făcute publice – deși, trebuie spus, nu există o obligație în acest sens. Informații cu privire la stocul de aur, inclusiv cel depozitat în străinătate, sunt de asemenea detaliate în rapoartele anuale ale Băncii Naționale – prezentate Parlamentului și publicate pe site-ul băncii. Iar după toate acestea se găsesc unii vașnici analiști care fac dezvăluiri « cutremurătoare », inducând false temeri și dezinformând flagrant opinia publică.
Să revenim la oile noastre (era cât p-aci să scriu : la berbecii noștri). Am să trec peste amănuntul că plângerea respectivă este semnată de câteva sute de împrumutați în franci elvețieni ; aceștia nu reușeau să înțeleagă, cu un an în urmă, lucruri elementare despre activitatea bancară, precum ce înseamnă risc valutar, și reclamau că băncile nu le-au explicat destul la ce se expun dacă se împrumută în valută; între timp, aceștia au devenit, nici mai mult nici mai puțin, decât experți în macroeconomie, care pun în discutie cuantumul unor credite externe contractate de autoritățile române, și se iau la trântă cu Banca Națională, cu Guvernul,cu Parlamentul, ba chiar și cu organisme internaționale precum FMI și Comisia Europeană.
Am să trec peste ridicolul absolut al situației. Am să trec și peste argumentația în susținerea plângerii – care de fapt nu trece de pragul delirului. Va să zică, faptul că, în anul 2008, guvernatorul BNR excludea nevoia de un imprumut extern este dovada că el nu ar fi trebuit contractat in 2009 ; despre izbucnirea unei crize mondiale de proporții chiar în toamna anului 2008 – care a schimbat dramatic evoluțiile ulterioare și ale cărei efecte sunt încă prezente – semnatarii plângerii nu par să fi auzit… Sau una și mai gogonată : « În perioada 2008-2009, Fondul Monetar Internațional se afla în criză vorbindu-se chiar despre dizolvarea sa. » Să lăsam lupta pierdută cu gramatica limbii române, dar se pare ca sărmanul autor al textului plângerii vine de pe alta planetă, unde nu a fost nicio criză mondială și unde nu FMI a fost instituția financiară internațională care a contribuit în cea mai mare măsură la limitarea proporțiilor crizei. Totuși, mă liniștește gândul că dobânzile la împrumutul de 11,925 miliarde de euro, efectiv tras de România între 2009 și 2011, au reușit să salveze instituția internațională aflată în pragul naufragiului – potrivit gândirii, să o numim astfel, a autorului textului plângerii penale în discuție.
Se pare însă că în țara noastră rețeta succesului este să faci cele mai absurde afirmații, nesusținute de niciun argument valabil. Din păcate, asemenea inițiative nu îi umplu de ridicol pe cei care le fac, așa cum ar fi normal, ci obligă la formularea unor răspunsuri pentru a le contracara. Efort care consumă timp prețios și, într-o anumită măsură, aruncă o umbră de credibilitate nemeritată peste demersuri total lipsite de substanță, precum pomenita plângere penală.
În data de 18 august, în Ziarul financiar, dl. Daniel Dăianu, în prezent membru al Consiliului de Administrație al BNR, a explicat pe îndelete de ce în 2008 criza de lichiditate putea deveni una de insolvenţă pentru România. Nu voi reveni asupra subiectului. Voi trece și peste absurdul si mojicia afirmațiilor complet nejustificate din plângerea penală : « semnarea acordului s-a făcut mai degrabă în beneficiul FMI (instituție condusă de persoane discreditate prin scandaluri de corupție). » Totusi, pentru corecta informare a opiniei publice, am să zăbovesc asupra modului cum s-a ajuns la un împrumut în suma de aproape 20 miliarde de euro de la FMI, Banca Mondială și Comisia Europeană. Întrucât suma respectivă a rezultat din calcule foarte elaborate, realizate de experți români și validate în negocierile cu instituțiile financiare internaționale. Nu exagerez când susțin că au fost armate de experți care au făcut calculele respective și care le-au validat, pentru a se ajunge la o calibrare cât mai exactă a nevoii de finanțare. Ipotezele de lucru pentru determinarea golului de finanțare au fost îndelung analizate de autoritățile române și au fost discutate și agreate cu instituțiile finaciare internaționale care asigurau împrumuturile respective. Au fost luni de calcule și de negocieri la nivel de experți din instituții românești și din cele internaționale. Rezultatele acestor calcule le voi prezenta pe scurt în continuare.
Acestea acoperă o perioada de 3 ani (2009-2011). Conform bunelor practici, pentru anul 2009 se fac previziuni trimestriale, iar pentru 2010 si 2011 – previziuni anuale. Calculul pornește de la calibrarea deficitului de cont curent, în condițiile adoptării de către autoritățile române a măsurilor convenite pentru reducerea acestuia către niveluri sustenabile. Reamintesc că în anul 2008 deficitul de cont curent al Romaniei a fost de 16,8 miliarde de euro, adica 11,8 la sută din PIB. Așadar, simpla menținere a acestui deficit în 2009 ar fi redus dramatic rezervele valutare ale țării și ar fi generat un risc major de intrare în incapacitate de plată. De aceea, nevoia de finanțare calculată pornește de la măsuri credibile de ajustare a deficitului de cont curent, iar o ipoteză critică este aceea a programului de reechilibrare a balanței de plăți externe.
Nevoia de finanțare se completează cu sumele scadente aferente împrumuturilor pe termen scurt, mediu și lung, defalcate pe sector public, bănci și sectorul corporatist. Toate reprezintă datorii care trebuie achitate, iar rezervele valutare ale țării trebuie să poată acoperi aceste sume.
Totalul astfel estimat al nevoii de finanțare pentru anii 2009-2011 s-a cifrat la 123,2 miliarde euro.
S-au calculat și sursele de finanțare a acestei nevoi totale, provenind din investiții străine directe, din intrări de resurse de la Uniunea Europeană, precum și din intrări provenind din împrumuturi pe termen scurt, mediu și lung. Toate acestea au totalizat 108,8 miliarde de euro. Aici trebuie subliniat cu putere faptul că majoritatea covârșitoare a surselor de finanțare sunt din sectorul privat. Dacă situația economică a unei țări se deteriorează, există un risc major ca intrările de capital respective să nu se mai materializeze. Stoparea bruscă a finanțării externe practic îngenunchează economia respectivă; toate fluxurile comerciale sunt mult încetinite, întrucât se evaporă creditul comercial, care stă la baza fluxurilor comerciale internaționale ; investițiile directe sunt înghețate și de cele mai multe ori se produc numai ieșiri de capital. Cu alte cuvinte, estimarea la 108,8 miliarde de euro a finanțărilor externe a pornit de la ipoteza critică a menținerii credibilității țării și a sustenabilității politicilor urmate. Mai ales în contextul situației internaționale deosebit de volatile de după declanșarea crizei financiare mondiale, în septembrie 2008, era absolut vital ca fluxurile de capital către țara noastră să continue.
A fost luată în calcul și majorarea rezervelor valutare ale țării, cu un total de 5,5 miliarde euro pe orizontul celor 3 ani. Această majorare este privită ca o tendință sănătoasă, care să sporească încrederea investitorilor străini și să furnizeze lichiditatea necesară în cazul unor potențiale, chiar dacă improbabile, sincope în intrările de capital.
Din compararea nevoii de finanțare de 123,2 miliarde euro, la care se adaugă creșterea programată a rezervelor valutare de 5,5 miliarde euro, cu sursele de finanțare evaluate la 108,8 miliarde euro, a rezultat un gol de finanțare de 19,9 miliarde euro, pentru perioada 2009-2011. Acest gol de finanțare urma a fi acoperit de FMI (12,95 miliarde euro), Comisia Europeană (5 miliarde euro), Banca Mondială și Banca Europeană de Investiții (câte 1 miliard euro fiecare). Pentru rigoare mai trebuie spus că, prin excepție de la practicile obișnuite, FMI a inclus în totalul împrumutului și suma de 2,14 miliarde euro destinată finanțării deficitului bugetar, sumă trasă în întregime.
INTERVIURILE HotNews.ro