Intre Washington si Berlin. Poate rezista pe termen lung politica externa ambivalenta a Romaniei?

Puncte cheie:

– Intrebarea nu e daca politica externa ambivalenta a Romaniei, proamericana si proeuropeana, este corecta si ar fi bine sa continue, caci orice minte lucida si minim pregatita poate confirma acest lucru, ci daca nu cumva pe termen lung ar putea aparea elemente de presiune care sa forteze o optiune prevalenta, intr-o directie sau alta? In cuprinsul analizei, ma voi referi tocmai la scenariile si interesele divergente care ar putea, in viitorul mai mult sau mai putin indepartat, sa preseze Bucurestiul pentru asumarea unei optiuni strategice predominante, pe linie de securitate, care sa defineasca „centrul de greutate” al intereselor noastre fie in NATO (deci bazandu-ne pe Statele Unite), fie in Uniunea Europeana (ancorata in principal la Berlin si Paris);

– Din nefericire este, cred, destul de posibil, ca la un moment dat sa fim nevoiti sa iesim din „zona de confort a discursului de politica externa”, care a functionat in ultimii 20 de ani, si in care era suficient sa spunem ca „noi suntem cu toata lumea buna” iar pilonii strategici sunt, pentru Romania, Statele Unite, Uniunea Europeana si NATO. Era prea simplu si prea frumos ca unitatea Occidentului sa dureze o vesnicie iar noi sa traim linistiti si fara dileme de politica externa si de securitate;

– Nu spun ca ne aflam acum in aceasta situatie, pentru ca din fericire nu trebuie sa alegem astazi intre Washington si Berlin. Dimpotriva, dupa succesul vizitei la Washington, faptul ca Presedintele Iohannis merge saptamana viitoare la Berlin este un punct tare in politica externa a Romaniei, care se profileaza tot mai mult ca una din putinele punti de legatura care au mai ramas active intre cele doua mari puteri ale lumii occidentale, mai ales dupa Brexit si dupa ce capitalele europene care conteaza au inceput sa se pozitioneze limpede pro sau contra adancirii integrarii europene (a se vedea relatia Bruxelles-ului din zilele acestea cu Varsovia, Budapesta sau Praga). Perspectiva la care ma refer nu este asadar imediata, ci ar putea privi chiar dincolo de finalul celui de-al doilea mandat al lui Klaus Iohannis, adica peste 7-8 ani, practic la nivelul viitoarei generatii de lideri politici europeni si americani;

– Uniunea Europeana si Statele Unite au inceput indiscutabil un proces istoric de distantare politica, cu ani buni inainte de instalarea administratiei Trump, indiferent de negarile formaliste, linistitoare, ale liderilor europeni si americani. Evidentiata intr-o masiva literatura de specialitate pe ambele maluri ale Atlanticului, racirea si inceputul de ruptura a relatiei transatlantice au fost analizate in volume relevante care marcau, de pilda, finalul epocii George Bush Jr. (a se vedea, ca exemplu, Jeffrey Kopstein si Sven Steinmo, Growing Apart? America and Europe in the Twenty-First Century, Cambridge University Press, 2008). In acest sens, este util de precizat ca negocierile pentru finalizarea TTIP, in esenta acordul de liber schimb intre Statele Unite si Uniunea Europeana, au fost suspendate inca din 2016, deci inainte de victoria actualului presedinte de la Casa Alba, si ca aparusera in Europa de Vest numeroase proteste impotriva acordului;

Citeste articolul integral si comenteaza pe Contributors.ro