Ipocrizia in Romania. Si despre moartea lui Nicolaescu, Baltazar, Paunescu si Darie

Ar fi fost de preferat sa fi tacut cu intelepciune intelegere in cele patru cazuri pe care le voi descrie, dar simt ca daca nu spun , totusi, ceva, ma voi sufoca. Ma obliga pe undeva desirarea publica de declaratii, ca un suvoi neostoit – declaratii care de care mai conventionale, care de care mai nesincere, din punctul meu de vedere. Citesc coloane intregi cu valuri si valuri de ganduri bune la moartea unor oameni, de data aceasta despre Sergiu Nicolaescu – insa nu pot sa nu ma intreb daca aceste revarsari sunt manifestarea lui “ceea ce trebuie” intr-o astfel de imprejurare sau sunt oameni care brusc si-au amintit ca mai trebuie sa fie si…oameni.

Nu am participat niciodata la prigoana mediatica, insa Sergiu Nicolaescu era pana mai ieri blamat constant – vai, ce catastrofa!- ca vrea sa ia din pusculita TVR-ului taman cand institutia este aproape in faliment, ca s-a gasit sa faca un nou film pe un scenario de Vadim Tudor, ca are salile goale dar buzunarele pline cu subventii de la stat. Era acuzat ca are o opera nevaloroasa, ca toaca banii CNC-ului, jurnalisti de doi bani se intrebau “da’ pana cand, frate?” intr-un mod chipurile mai elevat, se arunca noroi cu lopata. Nu i-a luat nimeni apararea – sau cel putin eu nu am citit – nu i-a multumit nimeni cand a plecat din Senatul in care si-a petrecut atata timp, nici macar un tort aniversar cu doua furculite, ceva minuscul. Nu imi dau seama daca acuzele erau intemeiate, nu ma ocup de film si cinema- eu ma concentrez asupra contrastului fantastic care trebuie pus in lumina, mai ales pentru ca se petrece la o distanta atat de mica in timp. Acum, in cateva zile, brusc avem o revarsare evlavioasa, el este un “cunoscut actor si regizor” care “va ramane in inima tuturor” si vorbim doar de “omul minunat”. Nu e doar une exces nedemn, o punere a poalelor in cap, suna a falsitate ingrozitoare, mai ales ca laudele vin din acelasi locuri de unde veneau pana mai ieri injuraturile.

Un alt caz despre care s-a vorbit a fost moartea lui Bogdan Baltazar. In moarte, el a devenit “cunoscutul fost director al Bancii de Dezvoltare a Romaniei” unul din intemeietorii sistemului bancar privat si un vizionar cu fler. Au vorbit, cum era cazul, Petre Roman , Mugur Isarescu si Radu Ghetea. Cu afectiune, s-au pomenit ultimele cuvinte ale trecutului in nefiinta, inclusive promisiunea ca ar fi trebuit sa scape de tigari la timpul cuvenit, dar era prea tarziu. Daca intrebai insa inainte despre Bogdan Baltazar anumiti oameni din cercul stramt de economisti si finantisti (in mod cert nu una dintre cele trei personalitati la care m-am referit mai sus), oamenii, fiind oameni, mai susoteau. Iti spuneau despre arestarea lui Philip Bloom in SUA, acesta fiind un fost partener de afaceri al lui Baltazar, cei doi incercand sa puna pe picioare o firma de consultanta in Romania. Un ziar avea chiar “simpaticul” titlu ca scoala romaneasca de coruptie are success la export. Mai recent, Bogdan Baltazar a fost un sustinator al proiectului Rosia Montana, aparand in spoturi publicitare, evenimente, etc. – iarasi un fapt misterios trecut sub tacere. Fapte mai putin placute, prezentate cu bun simt si intr-un mod delicat gasesti in fiecare biografie scrisa intr-un ziar occidental, nu este insa si cazul Romaniei. Noi suntem un popor care ne dorim a ne mistifica pana si mortii.

Al treilea caz flagrant este cel al scriitorului Adrian Paunescu. Datorita caracterului vulcanic al acestuia, un alt tip de marlanie s-a declansat. A fost o dezbatere chiar cu ocazia prezentarii oficiale a statuii din parcul Icoanei – plus niste oameni simpatici care si-au gasit taman acel moment sa strige : porc, comunist, poet de curte si asa mai departe. Nu s-a gasit cadrul unei dezbateri publice cu privire la acea statuie, in care toate punctele de vedere sa fie luate in consideratiune. E obligatoriu sa ne smulgem parul din cap – ba s-au gasit si vreo cativa editorialisti care sa infiereze cu manie proletara. Repet – pentru sigur ca se vor gasi oameni care nu citesc cu atentie si simt nevoia de a-mi trimite si mie o injuratura scurta – nu am niciun punct de vedere daca Nicolaescu este un regizor fenomenal sau nu, Baltazar a fost un personaj grozav sau daca Adrian Paunescu merita statuie. Inteleg ca modul meu mai nuantat de a vedea lucrurile – de a vedea si lumini si umbre si a incerca sa nici nu inmultesc luminile si sa nici nu accentuez excesiv umbrele – nu este in ton cu vremurile si mai ales in ton cu mass-media. Aici, ori trebuie sa fi un dusman nepotolit, sarind de pe pereti pe lampadar si invers, sufocat de indignare, etc., ori un aparator darz, cu simtul soldatului ultim si al datoriei implinite. Ma bucur sa observ, insa, macar dezbaterea mai sincera din societate cu ocazia mortii lui Adrian Paunescu, lucru care nu s-a petrecut in cazul celorlalte trei cazuri.

Ultimul caz este cel al lui Iurie Darie. Reporterite de doi lei, de la ziare bulevardiere – cele care i-au prezentat pe cei doi semi-dezbracati intr-un sarut demn de o revista de gen, daca cei doi erau cu vreo 40 de ani mai tineri, au revenit…

Citeste intrg articolul si comenteaza pe Contributors.ro