Izgonirea din Serai
Puterile coloniale care au stapanit Orientul Mijlociu, Marea Britanie, Franta si intr-un sens aparte – Italia (Libia) si Spania (Marocul Spaniol) au reusit sa-si lase o amprenta de spoiala culturala asupra teritoriilor detinute in zona geografica, majoritar araba si aproape in totalitate musulmana. Spoiala culturala a generat o populatie care vorbea limbile si incerca sa se asimileze social, cultural si economic atmosfera “stapanilor” coloniali.
Dupa epilogul colonial de multe ori incheiat violent (Palestina sau Algeria) si cateodata pasnic (Maroc, Tunisia, Emirate, Iordania sau Siria), populatiile cvasi asimilate in cultura metropolelor coloniale au ramas intr-un fel sau altul intr-o dispozitie bivalenta intre poporul lor si patronii coloniali. De multe ori, ei au devenit si liderii noilor colonii independente, devenind intr-un mod ciudat un fel de cordon ombilical, ramasita unor timpuri anacronice.
Dupa cel de al doilea Razboi Mondial, America devine patronul economic si intr-un sens si politic al unei Europe devastate politic, social si in special economic de ororile razboiului.
Statele Unite nu au fost insa singurul patron European, antagonismul militant al razboiului rece a creat doua tabere de influenta si in Orientul Mijlociu, la fel ca in toata lumea. Statele Unite preiau “patronatul” unor colonii Britanice si Franceze, altele se afiliaza Uniunii Sovietice. Maroc, Tunisia Israelul, Iordania, Libanul, Arabia Saudita si statele din Golf sunt preluate de americani. Siria, Egiptul, Algeria trec in tabara Sovietica si printr-o alternanta mai speciala Irakul si Iranul trec dintr-o tabara in cealalta.
Statele Unite joaca rolul unei Desdemone schizofrenice in Orientul Mijlociu (vezi postarile de ieriaicisiaici). Dintr-o parte incearca sa presteze rolul factorului decent, care doreste o decolonizare si tranzitii spre democratii de tip occidental – un Othello decent, profund influentat insa de un Iago, reprezentant al intrigilor razboiului rece, schimbate dupa terminarea razboiului rece in intrigi economice, care caracterizeaza perioada de globalizare alerta dupa acest razboi.
Starea de fapte nu permite Americii sa devina populara, chiar daca nu este mai “satanica” decat toti ceilalti, de multe ori jucand roluri cu multa bunavointa, platind multi bani din buzunarele contribuabililor americani.
Adevaratul cataclism politic pentru Statele Unite in Orientul Mijlociu s-a petrecut in timpul administratiei Carter, Albul-ca-Zapada, care a urmat (dupa o mica pauza a lui Ford) administratiei lui Nixon. Revolutia Islamica din Iran si preluarea regimului secular impus de Sahul Persan Mohammad Reza Pahlavi de catre Ayatollahul Khomeini si transformarea Iranului intr-un stat islamist, extremist, militant si exportator principal al “revolutiei islamice” au reprezentat catalizatorul principal al evenimentelor la care asistam astazi.
Comportamentul haotic al administratiei Carter, lipsa de solutii si TRADAREA Sahului, fostul lor aliat, intr-un interval de azi pe maine au generat impresia ca America este un “tigru de hartie,” ca poate fi invinsa, deoarece a fost deja invinsa si in Orientul Mijlociu dupa invingerea in sud-estul Asiei.
Caderea comunismului si absenta unui nou patron al adversarilor Americii in Orientul Mijlociu au intarziat efectele “revolutiei islamice” Iraniene si propagarea ei in alte tari din Orientul Mijlociu.
Am spus ca au intarziat si in nici un caz nu au anulat! Astazi asistam la continuarea revolutiei islamice si cine nu crede o va crede in curand. Singurele fapte incurajatoare, din punctul meu de vedere, sunt noile atitudini ale Cancelarului Merkel si ale Premierului Cameron, care dau semne de trezire din utopia multiculturalista in care a trait si Europa. Un alt lucru incurajator este faptul ca Mubarak nu s-a aratat dispus sa fie sacrificat de Obama, asa cum a fost sacrificat Sahul Iranului de Carter.
Discursul lui Obama in care declama la Cairo in 4 iunie 2009 “Noile inceputuri” in Orientul Mijlociu s-a dovedit suficient pentru foarte putin timp. Fara substanta necesara si fara o politica serioasa inamicitia de care s-a “bucurat” SUA in lumea araba ia o mai mare amploare. Faptul ca politica americana in Orientul Mijlociu a fost dusa pe cateva voci si lipsa de aptitudini a Secretarului de Stat Clinton nu au ajutat de loc la o redresare.
Datele cu care insotesc aceasta postare arata ca problemele americanilor in Orientul Mijlociu nu sunt de loc usoare si ca probabil in foarte scurt timp vidul puterii exterioare se va umple in Orientul Mijlociu de alte puteri, SUA devenind una dintre ele si in nici un caz cea principala.
Concluzii:
1.SUA a fost infranta politic si diplomatic in Orientul Mijlociu.
2.SUA nu are acum nici conducerea si nici resursele de a-si mentine hegemonia in Orientul Mijlociu.
3.Orientul Mijlociu va deveni multipolar, la fel ca Europa si America.
4.Problemele si antagonismul intre Orientul Mijlociu si Occident sunt in primul rand de ordin religios, social si cultural si dupa aceea politic.
5.Conflictul dintre Israel si Palestinieni este numai simptomul celor mentionate in concluzia 4 si in nici un caz cauza. Rezolvarea acestui conflict nu va reduce cu mult tensiunile din regiune.
6.“Democratizarea” Orientului Mijlociu poate fi facuta asa cum o doresc ei si nu cum o vedem noi.
Daca se poate ajunge la o “democratie islamica” trebuie lasati sa o faca, pretul insa va fi o radicalizare totala a regiunii si caderea regimurilor din Peninsula Araba.
7.Globalizarea a rapus sperantele din Orientul Mijlociu intr-o lume mai buna, patronata de americani si de Occident.
8.Romania are o sansa unica de a reveni in Orientul Mijlociu ca “broker onest”, cu toate avantajele politice si economice, daca va gandi repede, inteligent si determinant.
INTERVIURILE HotNews.ro