Jurnal: Viata mea e un meeting-room (episodul 2)

Cum era fraza aceea celebra din „Pe aripile vantului”? Imi scapa. Ceva de genul „Si maine este o zi” sau o chestie asemanatoare. Da, si maine este o zi… Ziua in care banca imi trage de pe card banii cu care mi-am luat niste bluzite de la Mango in sezonul trecut. Nici nu mai stiu pe unde le-am pus si eu inca mai platesc la ele.

Ziua in care vin la plata facturile, ziua din care care mai am doua saptamani pana fac 28. De ani. A, da, si tot maine este o zi, a doua zi de cand bestia m-a anuntat pe un ton compasiv ca reorganizarea companiei presupune restructurarea personalului. Adica a mea.

Chiar ma gandeam aseara, cand am ajuns acasa, bine ca nu am plans in meeting room. Nu am dat nimanui satisfactie. Toti colegii erau cu ochii pe mine, ma simteam ca Charlie Chaplin in „Timpuri noi”. Ne vedeau, dar nu auzeau.

Este o tampenie sa te cheme sefa in „acvariu”- cu toti rechinasii de colegi de jur imprejur, itindu-si mutrele de dupa computere si tragand la greu cu urechea, si sa iti tranteasca un discurs pervers de genul „compania are nevoie de sprijinul tau, trecem prin momente grele, este timpul sa faci si tu ceva pentru noi”.

Nu intelegeam ce spune. Am crezut ca ma cheama in week-end for the rest of my life, sa fac cine stie ce joburi de doi bani. Gresit. Famme fatale imi dadea preavizul. Mie!

Dupa ce ca in ultimul an nu a fost zi in care sa plec mai devreme de sapte seara, dupa ce ca m-am oferit benevol sa fac prostia aia de newsletter intern si sa ma maimutaresc in team building pe post de maestru de ceremonii, dupa ce ca tin locul Irinei, care a trantit doi copii in doi ani!

Hai ca e nesimtita; deci pe mine m-a propus ca oaie de sacrificiu, iar Seful Cel Mare a aprobat. Nu ma mira in ceea ce il priveste. Nici nu stie cum ne cheama si, oricum, la ce mi-ar fi folosit daca ar fi stiut. Iar acum, femeia asta, aflata vesnic la regim de slabire, ma mana la taiere, tinand funia jegoasa cu mana ei manichiurata, decorata cu CK-ul de la barbat-su.

Am stat aseara vreo doua ore in fata oglinzii si mi-am repetat, pana la epuizare, exercitiile de programare neurolingvistica. Mai am putin si clachez, spun atatea mantre ca ametesc. „Pe zi ce trece sunt din ce in ce mai slaba. Sunt Kate Moss, ma simt Kate Moss” – cu asta am inceput acum un an, cand am citit cartea de programare neurolingvistica.

Cica daca repeti cu convingere si constanta obsesiva situatia pe care ti-o doresti, aceasta, situatia, devine realitate.

Am luat un kilogram jumate de cand repet non stop treaba cu Kate Moss, dar nu disper. Probabil ca nu cred inca, iar daca nu crezi cu adevarat, nu iti reuseste. Scrie in carte. Tine de subconstient. Imi mai fac o mantra, ceva legat de cariera. Nu am inspiratie, dar ma gandesc. Ceva cu „sunt CEO la Danone”. Da. Asta este. Obiectivul meu este sa devin CEO. Partea cu Danone… mai vedem.

Ella, corporate girl, 27 de ani. Locuieste singura, are ambitii inalte si tocuri pe masura ambitiilor. Viseaza si vaneaza o pozitie de top management intr-o companie multinationala. Destinul tocmai i-a dat necesarul sut in dos pentru mult asteptatul salt inainte.

Citeste aici toate episoadele