La avizierul vieții

Într-unul dintre eseurile risipite cu generozitate de regretatul teatrolog George Banu fie în Dilema veche, fie în Observator cultural, texte prețioase, din fericire salvate de la uitare în cărți apărute postum la Editura Junimea de la Iași și la bucureșteana Tracus Arte, găsim o atenționare referitoare la rapiditatea cu care criticii românii s-ar grăbi să acuze unele producții teatrale că ar suferi de lungimi exagerate.

Am citit cu luare aminte observația, nu aveam cum să nu-i dau dreptate celui ce o formulase și mărturisesc că, de la acel moment încolo, mă gândesc de două ori înainte de a pune respectivul diagnostic. Așa au stat lucrurile și în cazul spectacolului cu piesa Zeițe de categoria B de Alexandra Felseghi, după o idee de Andrei Măjeri, montat de cel de-al doilea pe scena Teatrului bucureștean Teatrelli, în coproducție cu Naționalul clujean și cu Teatrele Mihai Eminescu din Botoșani și Regia Maria din Oradea.

O spun de la bun început. Spectacolul este ceea ce se cheamă o experiență interesantă. Provocatoare. Mi se pare a fi impecabil, exemplar actoricește, cele trei interprete, deși actrițe de provincie (nimic ofensator în asta, își recunosc chiar ele însele condiția, e drept, cu o oarecare cochetărie, atât în textul piesei cât și în spectacol) joacă cu emoție, devotament, implicare. Cele trei compensează prin ironie și autoironie un anume greu de evitat exces de verbozitate. De povestire, de epic, de narativitate, de cădere în expozițiuni teoretice nu întotdeauna dintre cele mai utile. Unele dintre ele extrase chiar din categoria celor despre care legenda spune că un cunoscut și regretat actor le-ar fi calificat drept numai bune de a fi spuse la Revelioanele cu doctori.

Știu, repet, e vorba despre excese greu de evitat căci nu e nicidecum simplu să faci pe scenă ceva ce seamănă teribil cu acel celebru Mon coeur mis à nu. Adică să vorbești în primul rând despre tine, despre viața ta, care nu înseamnă numai roluri în Hamlet, Scripcarul pe acoperiș sau în marile piese ale lui Cehov. Elena Ivanca a fost Gertruda în Hamletul testamentar al lui Vlad Mugur, însă a stat și nepermis de multă vreme și nemeritat pe tușă (și nu din vina ei), Ioana Dragoș Gajdó s-a legat sufletește de rolul jucat în Scripcarul pe acoperiș, spectacol ce de zece ani și mai bine ține afișul la Teatrul Regina Maria din Oradea, dar și de Noduri și plăci în care a valorificat o experiență personală dureroasă, spectacol omorât mult prea devreme, iar Silvia Luca, actriță originară din Basarabia, a fost, pesemne o bună interpretă a Zarecinaiei. Poate și a altor personaje cehoviene.

Viața lor, a acestor actrițe mai înseamnă însă și noduri în gât sau în stomac, și așteptarea unui nou rol care vine sau nu vine din cine știe ce capricii, fiindcă așa vrea sau nu vrea un regizor (fie el și Andrei Măjeri al cărui nume îl auzim cam des pe scenă într-un copilăresc și cam ieftinel plonjeu în egolatrie), fiindcă vârsta își spune și ea, de la un moment dat încolo, cuvântul, fiindcă un director te place sau nu te place, iar în a doua situație edictează iresponsabil ceva de genul Prea mult Gajdó (povestea e strict autentică, o certific), și confruntarea cu istoria și geopolitica. Ultima mai evidentă în cazul Silviei Luca. Mai intră în scenă și viața de familie, și existența sau nu a copiilor, și bolile și suferințele părinților, și frecușurile mai mult sau mai puțin colegiale. Și ceea ce un dramaturg numea Ciudatul rol al întâmplării. Și așteptarea unui premiu UNITER, reflex în contemporaneitate al mărului de aur care a provocat noian de dispute încă din Antichitate.

Acum, la drept vorbind, partea de la început în care ni se reamintește legenda antică mi s-a părut prea mult lungită încă din scriitură, iar luarea în derâdere a premiului UNITER m-a dus cu gândul la istorioara cu strugurii care sunt acri. Sau nemersul la Mediterana fiindcă apa ei ar fi prea rece.

Dacă actrițele sunt bune, dacă toate trei sunt produsul metodei stanislavskiene fapt ce le facilitează armonizarea jocului (atenție, armonizare nu înseamnă nici pe departe uniformizare), dacă scenografia e eficient minimalistă, dacă vedem costume create de Lucian Broscățean, cel cu care Andrei Măjeri a colaborat atât de bine cu ocazia spectacolului cu Las Meninas, dacă spectacolul nu e lipsit de emoție și umanitate, dacă durează doar cu ceva peste 90 de minute, atunci cum oare să susții că e lung și că, de la un moment dat încoace, își pierde din interes? Ei uite că se poate. Din păcate. Așa că nici tu, critic, nu te mai simți culpabil când, spre a-ți susține diagnosticul, îți amintești de Marcel Proust și de filosofia timpului durată. Când observi că textul Alexandrei Felseghi se diluează și hiba se transferă și asupra a ceea ce face băiatul frumos și tânăr, acest Paris care încă mai este sau ar vrea să fie regizorul Andrei Măjeri. Care trebuia să recurgă mai hotărât la foarfece și la sublinierile cu pixul roșu. Arătate ca atare Alexandrei Felseghi. Mai observi, chiar și cu riscul ca junele Măjeri să te încondeieze pe facebook și că parcă show-ul (așa îi place regizorului să spună după modelul lui Radu Afrim), suferă de burți și are cel puțin trei sau patru finaluri. Mai bagi de seamă și că organicitatea e înlocuită, pe alocuri, de aglutinare. Și că în ultimele cincisprezece- douăzeci de minute emoției, autenticității le iau locul vorbăria goală și senzația de déjà vu. Defecte, hibe, minusuri pe care nu izbutește să le acopere nici ceea ce ni se spune că ar fi experiența sonoră semnată de Adrian Piciorea.

Regizorul nu mizează exclusiv pe vocea umană. Teatralizează totul. Creează un adevărat spectacol. Sau, treacă de la mine, show. Nu se cantonează în zona teatrului radiofonic adus pe scenă. Andrei Măjeri se joacă, le cere mai ales actrițelor să joace fiindcă –nu-i așa?- actorul e cel mai aporopiat de condiția de homo ludens.

Spectacolul reînvie etape și roluri, joacă vremuri, întâmplări de felurite calibre. Din copilăria și adolescența de la Botoșani a Elenei Ivanca, din aceea de la Sfântu Gheorghe a Ioanei Gajdó, din cea din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească a Silviei Luca. Un moment aparte e rezervat începuturilor în carieră. Firește, Elena Ivanca insistă asupra întâlnirii cu marele Vlad Mugur cu ocazia acelui celebru Hamlet pe care nu l-a mai uitat mai nimeni din cei ce au avut șansa de a-l vedea.. Iar peregizor, pe Meșter îl joacă admirabil Ioana Gajdó. Silvia Luca vorbește despre studenția ei de la Moscova. Cu tot ceea ce a însemnat comunismul în facultățile de artă. Ioana Dragoș Gajdó își reamintește liric-ironic de experiența ei de actriță corp-ansamblu. De la Teatrul Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe, Teatru înființat în ultimii ani de ai orânduirii comuniste și care era mai-mai să se desființeze faute de combattants în 1990-1991.

Actrițele se susțin una pe alta, se completează, se “împung”, așa cum le stă bine unor bune profesioniste, se consolează, discută despre ce a însemnat în evoluția lor profesională maternitatea ori absența acesteia. Mai și teoretizează, însă partea cu teoria cade, cum spuneam, în zona locurilor comune. Vorbesc despre efemeritatea artei actorului, amintesc numele unor colege care azi nu mai sunt și care, din păcate, au fost prea repede uitate. Îl invocă periodic ba pe frumosul Paris, ba pe al său alter-ego care pare-se că ar fi chiar Andrei Măjeri.

Un Măjeri puțin cam egolatru și care încă nu a aflat că nu e bine să îți faci chip cioplit. Însă căruia îi iertăm unele greșeli, pentru ceea ce în bun în spectacolele lui. Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro