La moartea ultimului rege
A fost un rege slab sau o figura tragica a istoriei? Putea face mai multe pentru Romania inainte de abdicare, pe durata lungului sau exil si dupa revenirea in tara? Compromisurile de la sfarsitul vietii sterg oare cu totul demnitatea cu care si-a dus crucea cel putin o jumatate de veac? Cati dintre politicienii de azi s-ar fi comportat mai bine in vremuri atat de grele? Cati dintre noi sunt pusi, intr-o viata de om, in fata unor alegeri atat de dificile, uneori cu pistolul la tampla, alteori striviti de un val istoric in fata caruia pana si un rege pare un om marunt?
Greu de gasit azi tonul potrivit, justa masura si echilibrul atunci cand meditam asupra celui mai complicat secol din istorie care se suprapune cu viata ultimului rege al Romaniei. Cum nedrept mi se pare sa cantarim viata unui om atat de incercat dupa un singur episod, cum ar fi compromisul cu fostii lui calai. Oricat de aspru vom judeca deciziile Regelui Mihai trecute sau recente, in fata noastra se desfasoara un destin tragic, de o nesfarsita tristete.
A fost alungat de foarte tanar de pe tron, cand inca nu apucase sa conduca, fortat sa abdice sub amenintare si santaj. Sigur, s-au gasit acum cativa ani unii sa tipe, desi n-au trait o singura zi din viata in vremuri de razboi, ca si-a tradat tara si a fost sluga la rusi (Istoria din biblioteca de port).
Ce a urmat dupa abdicare a fost o tragedie pentru un intreg popor, iar pentru Rege – o drama personala. L-am revazut rememorand, in interviul din 1994, momentul cand a realizat, dupa plecarea in exil, ca jocurile erau deja facute, Romania lasata in mainile rusilor, ca tot blocul Rasaritean si ca nimeni nu mai prea avea chef sa-si complice viata cu un rege maturat de istorie in urma unor intelegeri intre Stalin si liderii Occidentali. Cata deznadejde, cata disperare trebuie sa fi simtit atunci foarte tanarul Rege detronat vazand cum se naruieste in jur orice speranta!
Impresionanta demnitatea in care si-a petrecut cei 42 de ani in exil, ducand o viata modesta. A lucrat ca fermier, crescand gaini, mecanic de avioane si broker pentru a-si castiga traiul. Greu de imaginat ce era in sufletul Regelui facand toate astea, dar ne putem face o idee din acest fragment redat de Washington Post: “I never had my heart in it,” King Michael told the Times of London in 1989 of his time in finance. “I could never reconcile the double life I was leading, one minute mixing with high society, the next acting on behalf of my oppressed countrymen.”
Organizarea unui guvern in exil a esuat in 1948, dat fiind dezinteresul Occidentului si contextul general nefavorabil. Activitatea Regelui de dizident s-a limitat la interventii destul de rare la Vocea Americii, Europa Libera sau BBC. Putem astazi sa-i reprosam Regelui ca n-a fost mai activ impotriva comunismului dupa ce fusese abandonat de Occident imediat dupa momentul abdicarii? Ce putea face, realist vorbind? Avea, totusi, de intretinut o familie cu cinci copii, iar in lumea libera nu prea conta ca in viata lui din Romania fusese Rege.
In fine, ultimul capitol din viata ultimului Rege al Romaniei pare chiar mai trist decat primul. Cat timp a reprezentat un simbol, cata vreme ideea de monarhie a constituit un pericol grav pentru post-comunistii lui Ion Iliescu, Regele Mihai a fost injurat, terfelit si tratat ca un adevarat inamic al Romaniei. PDSR-ul lui Ion Iliescu, presa vremii si securistii anilor 90 prin Vadim Tudor si Romania Mare s-au ocupat cu demonizarea Regelui. Inutil de reluat aici insultele, minciunile si tratamentul umilitor la care a fost supus de regimul Iliescu. Ca un bun comunist, Ion Iliescu l-a proiectat in imaginarul post-revolutionar drept strainul care vrea sa fure averea tarii si sa aduca mosierii. Si tot ca un veritabil bolsevic, Ion Iliescu l-a intors din drum, cu armata, la prima sa tentativa de a reveni in tara.
Unii spun ca Regele Mihai a abdicat a doua oara in 2001 cand s-a produs asa numita “reconciliere istorica”, acceptand mana intinsa de Ion Iliescu. A facut acest mare compromis cu fostii sai calai din cauza ca numai asa putea sa-si recapete proprietatile inapoi? A realizat ca doar imprumutand imaginea sa regimului avea o sansa sa recupereze patrimoniul Casei Regale? Foarte probabil. A facut-o si pentru o cauza mai nobila, pentru Romania? Foarte posibil si asta, iar cele doua nu se exclud. Regele Mihai si-a iubit tara, s-a vazut din felul cum a vorbit mereu despre ea. Vedem astazi cum liderii europeni lauda rolul jucat de Casa Regala in ce priveste integrarea Romaniei in NATO si UE.
Marele compromis a fost inceputul sfarsitului pentru Casa Regala ca simbol al sperantei. Pe masura ce batranul Rege a avansat in varsta, principesa Margareta si Radu Duda au preluat rolul activ. Din pacate, n-am vazut in ultimii ani o Casa Regala implicata in asanarea spatiului public de politicieni corupti, in promovarea unor standarde de integritate inalte sau implicata catusi de putin in lupta impotriva coruptiei. Dimpotriva, in 2008, presa nota prezenta unor politicieni controversati la nunta de diamant a regelui Mihai cu regina ANA, printre care Ion Iliescu, Petre Roman si Dan Voiculescu, adica tocmai exponentii regimului care i-au facut viata un iad.
Abia acum, cand monarhia nu mai reprezinta vreun pericol pentru politicieni, cand din blazonul stralucitor a ramas o cochilie goala, Regele Mihai este eroizat mai ales de cei care l-au demonizat in urma cu cativa ani. Sub blazonul prafuit si pe alocuri patat (rusinos momentul candidaturii esuate a lui Radu Duda la presedintia republicii in 2009, a treia abdicare?) defileaza azi toti dusmanii Regelui din anii 90, toti securistii si borfasii care vor sa-si traga un aer cat mai respectabil, maimutarind valori, traditii si simboluri.
Ultimele zile din viata Regelui sunt si mai dezolante, cu toate scandalurile de mahala izbucnite la capataiul sau inainte sa plece pentru totdeauna dintr-o lume care i-a luat aproape totul dar i-a dat atat de putin si tardiv inapoi. Dramatic sfarsit pentru un Rege cu un destin atat de tragic.