La ultimul clopoțel de la liceul fiicei mele am înțeles de unde veneau toate supărările ei din ultimii patru ani

Când copilul tău intră la un colegiu național de top, toată lumea te felicită. Se vorbește despre performanță, despre viitor, despre oportunități. Nu se vorbește despre singurătate, despre găști, despre copii care nu se potrivesc într-un tipar și despre profesori care văd doar rezultatele. Știu ce veți spune: așa este peste tot. Probabil că aveți dreptate.

Dar dacă se întâmplă peste tot, de ce ni se pare normal? Când am ajuns să considerăm că excluderea, răutatea și ideea că valoarea unui copil depinde de ceea ce produce sunt o parte firească a adolescenței?

La ultimul clopoțel al fiicei mele m-am gândit doar că, după patru ani, în sfârșit se termină. De foarte mult timp nici eu, nici ea nu mai așteptam nimic de la acest moment. Cum, de altfel, nici de la liceul în care a învățat.

„Nu vreau să fiu aici. Nu vreau să urc pe scena aia!”

În timp ce fiecare clasă urca pe scenă cu scenetele pregătite pentru festivitate, am auzit o fată spunându-i mamei sale: „Nu vreau să fiu aici. Nu vreau să urc pe scena aia”. Nu o cunoșteam. Nu știu prin ce trecea. Dar replica aceea mi-a rămas în minte tot restul zilei. Am petrecut mult timp ieri în holul ca o catedrală de la intrarea în liceul fetei mele. Și, încet, încet, am început să observ copiii care stăteau singuri.

Îi vedeai plimbându-se pe lângă pereții holului mare de la intrare, cu ochii în pământ, fără să pară că așteaptă pe cineva.

Păreau copii care se obișnuiseră să fie invizibili și m-am întrebat câți dintre ei traversaseră ultimii patru ani exact așa. Copila mea mi-a spus de multe ori că bullyingul din liceu nu seamănă cu cel din filme. Nu este întotdeauna despre aspectul fizic, despre haine sau despre kilograme. Uneori, este mult mai subtil și tocmai de aceea mai greu de observat. 

Citește continuarea articolului AICI.