Lectia neinteleasa a recesiunii: timpul conteaza!
În toți acești ani și parcă dintotdeauna, recesiunea a fost zugravită catastrofic, aproape în concurență cu războiul. Un flagel al economiei care devine ruinător, deopotrivă și îndeobște, pentru civilizația contemporană. Totuși, pentru a pune lucrurile în ordine și pe scurt, recesiunea nu este cauză, ci doar efect. Recesiunea nu reflectă altceva decât derapajele anterioare ale economiei de la ritmul ei sănătos, normal, de acumulare și creștere.
Mulți economiști erau în extaz, aproape pretutindeni, atunci când economia “duduia”, atunci când piețele financiare creșteau frenetic iar investițiile imobiliare păreau edenice, aproape pe contrasens cu legile rarității. Cauzele recesiunii se află, așadar, la nivelul politicilor care au invadat piețele cu valuri de capital artificial, de credit fictiv promovat de băncile centrale prin dobânzi apropiate de zero sau chiar real negative.
Ne amintim, de exemplu, de celebrul „credit cu buletinul”. Sau de valul de credite ipotecare ce au pus în mişcare industrii întregi, şi chiar economii naţionale. Sau cazul SUA, unde sistemul bancar a expandat nesăbuit creditul, către categorii tot mai largi de debitori, cu ipoteci garantate guvernamental sub sloganul politic „o casă pentru fiecare american”. Fireşte, pentru cei care altminteri nu îşi puteau permite, după cum nu şi-au putut permite mai apoi achitarea ratelor aferente. Sunt binecunoscute creditele acordate celor fără venit, fără loc de muncă sau alte garanţii, credite numite „ninja” – No Income, No Job, No Assets, care au fost tranzacţionate ca active financiare și au primit din partea agenţiilor de rating, în mod uluitor, chiar calificative maxime.
Astfel, “banii ieftini” sunt cei care au deschis cercul (vicios) al dezechilibrelor și ciclul boom-bust. Recesiunea nu este decât cealaltă fațetă a monedei, adică etapa de restabilire a unei structuri economice sustenabile, potrivit căreia prețurile se reașează în structura lor valorică. De exemplu, în doar câțiva ani, prețurile activelor imobiliare din multe țări aproape s-au înjumătățit, ceea ce demonstreaza cât de profundă și extinsă a fost expansiunea monetară drenată în sectorul imobiliar…
De fapt, recesiunea confirmă că vei culege ceea ce ai semănat. Însă, este important de înțeles că, spre deosebire de agricultură, în sfera politicilor publice culegătorii sunt, adesea, alții decât semănătorii… Ceea ce atrage necesitatea unei corecții în planul înțelepciunii populare: cineva seamănă vânt și altcineva culege furtuna. În recesiune, economia traversează furtuna, însă problema ține de modul în care, apriori, a fost “semănat” vântul. De aceea, nu recesiunea trebuie privită ca boală a economiei, ci tocmai expansiunea economică, în dimensiunea ei nesustenabilă, indusă pro-ciclic.
În ecuația recesionistă, timpul este factorul cu cea mai mare potență explicativă. Modificările structurale în planul producției, reașezarea bunurilor de capital în cadrul structurii economice nu sunt procese spontane, care să se desfășoare pe termen scurt. Timpul necesar depinde, în fapt, de intensitatea cu care trebuie să se petreacă ajustările structurale. Aici intervin piața și corecțiile alocative impuse prin intermediul sistemului de prețuri. Este vorba de un proces dureros, care înseamnă falimente, pierderi de locuri de muncă, averi risipite și, în mod necesar, reconfigurarea oportunităților de business.
Din păcate, asemenea dimensiuni structurale și temporale sunt adesea neglijate. Majoritatea economiștilor sunt cu ochii țintă pe creșterea PIB-ului real, prin care se consacră de altfel ieșirea din recesiune. Cu cât mai repede, cu atât mai bine, indiferent dacă economia și-a încheiat sau nu ciclul ajustărilor. De aici și obsesia politicilor “de relansare”, care să facă recesiunea uitată cât mai repede.
Atât marxiștii, cât și discipolii lor keynesiști, aproape că ignoră timpul, ca principiu imuabil al acțiunii umane și al economiei. Ei consideră, adesea nonșalant, că economia trebuie să se poată relansa la fel de ușor, într-un timp la fel de scurt, precum cel în care s-a consemnat prăbușirea recesionistă.
Este vorba, aici, de una dintre cele mai grosolane erori, pe care gândirea economică actuală o comite pe nesimțite, aproape instituționalizat, de fiecare dată când economiștii pariază cum cutare sau cutare politică economică va debloca economia de la o zi la alta… Ca și cum ai zice… pește, sau ai pretinde că lucrurile pot fi produse, construite, la fel de repede precum se strică sau sunt distruse…
Probabil că cel mai nefast ingredient al intervenționismului este tocmai această credință că politicile publice pot arde etapele, că pot aduce mai devreme ceea ce altfel nu poate fi obținut decât mai târziu. Într-o asemenea discuție, despre politică și economie, problema este că, din păcate, tot mai numeroși economiști privesc tot mai mult la politici și prea puțin la obiectul acestora, adică la economie. În esență, politicile economice vor reuși să susțină economia atunci când nu interferează, pe contrasens, cu principiile economiei, adică cu piața. Însă aceasta este deja o altă discuție.
Exemplele recente de politici anti-criză au ilustrat, în special în SUA, o astfel de tentație intervenționistă. S-a apăsat adânc pe pedala anti-criză, pentru a grăbi “relansarea”, atât prin expansiunea bugetară cât și prin relaxarea cantitativă a politicii “banilor ieftini”. Spre deosebire, politicile anti-criză din Europa au părut mult mai austere, dat fiind și povara istorică, devenită de-acum critică, a deficitelor și datoriilor publice.
În cele din urmă, tot timpul va demonstra dacă mai repede înseamnă neapărat mai bine. În general, atunci când pedala expansionistă accelerează relansarea, disproporțiile structurale sau “malinvestițiile” acumulate în expansiune rămân pe poziție. Astfel, prin amânarea ajustării structurale, dezechilibrele sădite în expansiune pot fi, dimpotrivă, amplificate. Cândva, însă, vor ieși la iveală, după un viitor derapaj expansionist… ai cărui germeni încolțesc chiar pe fondul “politicilor anticriză”.
În acest context, esențial este gradul în care politicile statale încurajează sau stopează ajustările structurale în recesiune. Să ne amintim numai de schemele vaste de bailout – bugetar, monetar și financiar – la care au recurs SUA, pentru a împiedica ajustările negative pe care piața le-ar fi impus. În prezent, rata dobânzii de politică monetară este în continuare ținută jos, aproape de zero, ceea ce drenează credit artificial pentru a perpetua, pe mai departe, “malinvestiții” sistemice din expansiune. Astfel, setul de politici “anti-criză” induce, în formule keynesiste, “rigiditatea la ajustare structurală”, adică restrânge flexibilitatea economiei.
În cazul României, în absența unei economii de piață consolidate, contextul financiar-bugetar expansionist a accentuat și mai mult disproporția dintre sectorul public și cel privat. Din acest punct de vedere, România a ratat lamentabil oportunitățile recesiunii, în speță ajustarea structurală în cadrul sectorului public. Pierderile și arieratele din sectorul companiilor de stat indică perpetuarea de constrângeri bugetare slabe şi a indisciplinei financiare. Încă există domenii întregi, economice prin definiție, în care economia (de piață) nu a apucat să răzbată.
INTERVIURILE HotNews.ro