Legea ilustratiei (de Traian Ungureanu)

Un sfat: nici un rau fara ipocrizie! Datoram aceasta lectie ampla istoriei noastre recente si autorilor ei emeriti. Ea nu e o suma de acte politice, iar ei nu sint o generatie politica. Proiectul lipseste.

Viziunea e tot acolo. Avind totul de ascuns si nimic de afirmat, oamenii care au facut Romania post ’89 au prelungit si au perfectionat trasaturi de caracter, nu idei fertile. Ce ar fi fost violenta lui decembrie ’89 fara pretentia revolutionara? O lovitura de stat. Ce ar fi ramas din tranzitie fara vorbaria inalta despre tranzitie? Subdezvoltare.

De fiecare data camuflajul si geniul cameleonic au luat-o inainte si au impus realitatea de fapt. Singura realitate a universului romanesc: setea de conservare.

Fireste, nimic nu putea ilustra mai bine tehnica absoluta a ipocriziei colective decit legea lustratiei. Povestea acestei oglindiri de sistem intr-un text de lege a pornit acum 16 ani, stirnita de efortul naiv si generos al unei minoritati. Autorii Proclamatiei de la Timisoara erau sinceri, nu versati.

Citit astazi, textul Poclamatiei e greu de urmarit fara un zimbet. Si fara o lacrima. Caci, desi lipsiti de instrumente, acei oameni au inteles, instinctiv, pericolul: setea de conservare. In anii care au urmat, initiativa lor a fost usor de impachetat in uitare.

Reaparitia proiectului, dupa 16 ani de dominatie pietrificata, spune un singur lucru: sistemul construit in ’89 se simte atit de consolidat, incit isi poate permite sa mimeze acte morale. Caci legea lustratiei nu mai poate sterge nimic. Ion Iliescu e un om realizat. Opera sa va fi curind admisa in Uniunea Europeana.

Dupa 16 ani, plus anii ce se vor pierde cu protocoale si comisii de aplicare, lustratia e un act ratat. Nomenclatura a absolvit cum laudae o epoca si investeste, deja, de la pensie in studiile si firmele copiilor.

Insa cel mai mare obstacol a fost si va fi alianta instinctului social cu nevoile sistemului politic. Amindoua vor conservarea. Un numar prea mare de oameni, cunoscuti sau obscuri, vinovati sau nevinovati, vor constata citind textul legii ca pot fi sacrificati: ziaristi, ingineri, contabili, preoti. Impreuna, ei vor da forta potrivnica. De rest se va ocupa blocajul informatiei.

Adevarul se afla in dosare, dosarele se afla in arhive, iar arhivele vor fi negociate: daca va luati de cutare, il dam in git pe contracutare.

Si totusi, la ceva ar fi foarte buna legea lustratiei. Corpul magistratilor e mult mai fragil decit se crede. Acolo au facut cariere interminabile fostele staruri ale justitiei socialiste. Curtea Constitutionala, de pilda, nu ar putea face fata nici primului minut de aplicare a legii.

Lustratia ar distruge aproape complet motorul juridic pe care se sprijina si baleteaza formal oligarhia nearestabila si nejudecabila a lui 2006. Exact din acest motiv, operatia va fi data la tulburat. Onor magistratii vor depune, negresit, declaratii care infirma colaborarea cu Securitatea. Titlurile si functiile obtinute in comunism vor fi rastalmacite si asezate in vitrina cu trofee de merit.

In sfirsit, CNSAS nu va gasi dosarele cu pricina, si asta pentru ca SRI are undeva o camaruta mica si bine ferecata. Alt motiv: buna functionare a liniilor telefonice.

Lustratia n-a iesit insa degeaba la plimbare prin Parlament. Ea poate asigura ilustratia unui regim care se vrea nu numai puternic, dar si nobil. Traiectorie clasica: orice retea mafiota tinde spre onoare. Ea incepe cu o crima, continua cu un palat si incheie cu acte de caritate.

Daca dorea lustratia si nu ilustratia, sistemul politic avea instrumentul la indemina: Coalitia pentru un Parlament Curat, initiativa civila care a dat cea mai buna descriere a clasei politice, in campania pentru alegerile din 2004. Problema sistemului politic romanesc nu mai e trecutul, ci viitorul. Ascensiunea oligarhiei are un temei comunist, dar simptomul e coruptia prezenta si viitoare.